Adaptarea la o Cultura Europeană

Adaptarea se referă la schimbări relativ stabile care au loc la nivel individual sau de grup ca răspuns la solicitările externe. Mai mult, adaptarea poate îmbunătăţi sau nu corespondenţa între individ şi mediu. Astfel, nu este un concept care implică cu necesitate ideea că indivizii sau grupurile se schimbă pentru a deveni mai asemănători noului lor climat (ajustare prin asimilare), ci presupune şi rezistenţă, încercări de schimbare sau părăsire acestuia (prin separare). Adaptarea este un efect care poate avea sau nu valenţe pozitive. Astfel adaptarea pe termen lung prin aculturaţie variază puternic, de la situaţii în care indivizii îşi controlează noua viaţă foarte bine, până la situaţii în care sunt incapabili să se descurce în noua situaţie.

Adaptarea este privită din mai multe perspective. Ward (1993), a făcut distincţia între adaptarea psihologică şi socioculturală. Problemele psihologice, cel mai adesea, sporesc imediat după intrarea în contact cu noul context cultural, şi sunt urmate de o evoluţie variabil descrescătoare în timp. Adaptarea socioculturală prezintă o îmbunătăţire liniară în timp. Analiza factorilor care afectează adaptarea relevă un pattern general consistent: o bună adaptare psihologică este prezisă de variabilele care ţin de personalitatea indivizilor, evenimentele generatoare de schimbări în cursul existenţei şi suportul social, în timp ce o bună adaptare socioculturală este prognosticată de cunoştinţele culturale, gradul de contact şi atitudinile pozitive intergrupale. Alături de aceşti predictori, ambele tipuri de adaptare sunt în general prezise de succesul strategiilor de aculturaţie (integrarea prezice o bună adaptare psihologică; preferinţa pentru asimilare prezice o bună adaptare socioculturală) şi a distanţei culturale minime. Complementar acestor două forme de adaptare, există şi o a treia dimensiune: adaptarea economică a căror variabile predictoare sunt motivaţia pentru migraţie, percepţia deprivării relative şi statusul pierdut prin ocuparea primul loc de muncă în noua cultură.

Prin socializare, indivizii învăţă şi achiziţionează factorii şi procesele care le permit să trăiască în armonie în compania altora. Socializarea implică condiţionări şi programări în procesul fundamental al comunicării, incluzând decodificări (perceptuale şi cognitive) şi exerciţii de codificare (verbală şi nonverbală). Forma acestor exerciţii depinde de cultura particulară şi este înrădăcinată în enculturaţie, proces prin care exprimarea şi înţelegerea comportamentelor sociale de bază este interiorizată prin învăţarea „semnificanţilor”, pe fondul unei puternice stări afective şi a unei identificări. Socializarea asigură copiilor înţelegerea lumii în care trăiesc şi a structurii patternurilor culturale. Prin urmare, cultura familiară este asociată, îndeaproape, cu familia sau cu alte aspecte semnificative. În contrast, o cultură nefamiliară, este aceea care rupe armonia în înţelegerea realităţii sau a propriei personalităţi.

Sub multe aspecte, intrarea într-o nouă cultură înseamnă reluarea procesului de enculturaţie de la capăt. Viaţa în noua cultură prezintă situaţii care deviază de la cele familiare şi asumate, iar nou-veniţii se confruntă cu lucruri care nu urmează scenariul lor cultural inconştient. Ei devin mult mai atenţi cu obiceiurile mentale şi comportamentale anterior deprinse şi care acum sunt supuse interogaţiei, fiind forţaţi să suspende sau chiar să abandoneze identificarea cu patternurile culturale care simbolizează cine sunt şi ce sunt. Pe de altă parte, asemenea conflicte interioare fac indivizii să fie susceptibili la influenţe externe, obligându-i să înveţe noul sistem cultural. Această activitate de învăţare este esenţa aculturaţiei sau resocializării, incluzând achiziţia practicilor culturale ale nativilor într-o sferă largă de domenii şi în mod special în acelea relevante pentru funcţionarea zilnică a străinilor, de la îmbrăcăminte şi obiceiuri culinare până la normele comportamentale şi valorile culturale.

Adaptarea la un nou mediu cultural nu este proces în care elementele culturale noi sunt adăugate pur şi simplu condiţiilor interne primare. Din moment ce o nouă formă de învăţare culturală are loc, simultan se întâmplă şi deculturaţia, respectiv renegarea a cel puţin unor elemente din vechea cultură de referinţă, în sensul că răspunsurile vechi sunt înlocuite cu altele noi pentru anumite situaţii. Achiziţionarea de aspecte noi este inevitabilă, după cum la fel se întâmplă cu pierderea celor vechi. Interacţiunea continuă între aculturaţie şi deculturaţie va sta la baza transformărilor interne ale nou-veniţilor. Desigur, schimbarea valorilor fundamentale este extrem de dificilă, solicită timp şi are o incidenţă rară. Cele mai comune schimbări adaptative sunt întâlnite în ariile superficiale, precum rolurile comportamentale. O persoană poate fi supusă presiunii spre conformism în interacţiunile sociale, dar nu poate fi forţată să accepte şi să aprecieze valorile unei societăţi. În ciuda acestei dificultăţi, noua cultură exercită, fără îndoială, o influenţă substanţială asupra experienţelor psihologice şi sociale ale străinilor. Prin suportul grupului, legitimarea instituţională a noii identităţi şi prezenţa noilor relaţii semnificative care să le înlocuiască pe cele vechi, străinii adoptă paternul cultural al mediului gazdă. Incertitudinile inevitabile cu care se confruntă nou-veniţii sunt susceptibile pentru presiunea explicită sau implicită spre conformism existentă în cultura gazdă. Operaţiile de rutină ale societăţii gazdă solicită ca străinii să se conformeze modului de gândire şi acţiune consistent sau compatibil cu practicile culturale prevalente în mediul respectiv. În măsura în care există o discrepanţă între solicitările culturii gazdă şi capacitatea nou-veniţilor de a da curs acestor solicitări, în condiţiile unei presiuni spre conformism, străinii sunt obligaţi să înveţe şi să facă schimbări în obiceiurile lor.