Analiza Incidentei Impozitului pe Profit Asupra Activitătii Întreprinderii și Prognoze ale Acesteia

Analiza incidentei impozitului pe profit asupra activitătii întreprinderii si prognoze ale acesteia

1.1 Analiza incidentei impozitului pe profit asupra activitătii întreprinderii

Primele prevederi ce au reglat noul cadru al impozitului pe profit au fost Decretul-Lege nr. 54 din 5 februarie 1990 privind organizarea si desfăsurarea unor activităti economice pe baza liberei initiative emis de CFSN si H.G. nr. 201 din 3 martie 1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a Decretului-Lege nr. 54/1990 privind organizarea si desfăsurarea unor activităti economice pe baza liberei initiative.

Astfel, în articolul 34, se mentionează că impozitul pe beneficiul întreprinderilor si al asocitiilor cu scop lucrativ, precum si impozitul pe câstig al asociatiilor familiale si impozitul pe veniturile persoanelor autorizate să desfăsoare o activitate independentă se stabilesc, în mod diferentiat, pe domenii si în functie de utilitatea socială a activitătii, cu caracter stimulativ si progresiv, urmărind punerea în valoare a initiativei individuale si colective, în conditiile asigurării justitiei sociale.

Impunerea era realizată în cote progresive în functie de venitul anual al întreprinderilor mici (având cel mult 20 de salariati) si al asociatiilor cu scop lucrativ, cota maximă de impunere fiind de 50% pentru cei care realizau un venit impozabil mai mare de 420.000 lei. Tot atunci s-au acordat si primele înlesniri de ordin fiscal pentru a se stimula dezvoltarea activitătilor economice pe baza liberei initiative:

a. Impozitul stabilit nu putea depăsi 50% din beneficiul întreprinderilor mici sau al asociatiilor cu scop lucrativ;

b. Beneficiile până în 50.000 lei erau scutite de impozit;

c. Reducerea impozitului cu 30% în primul an de activitate pentru unitătile înfiintate în baza Decretului-Lege nr. 54/1990, precum si pentru toti cei care erau deja în activitate (măsură aplicată doar în anul 1990).

Existenta a 30 de transe de încadrare a venitului anual si tot a atâtor cote de impozitare au stimulat înclinatia întreprinderilor către evaziune fiscală, deoarece nedeclararea tuturor veniturilor avea drept consecintă nu doar diminuarea profitului impozabil, ci si a cotei de impozitare ce era stabilită prin transe.

Mai mult, nedefinirea cheltuielilor deductibile integral sau limitat, a celor nedeductibile, a veniturilor neimpozabile sunt alte aspecte deficitare ale atezării impozitului care au incitat spre nereguli financiare, spre prevalenta arbitrariului în determinarea materiei impozabile si a cotei aferente, cu impact negativ asupra gestiunii si a asctivitătii întreprinderii.

Nedefinirea clară a cheltuielilor deductibile punea întrerpinderea în situatia de a efectua cheltuieli care apoi nu mai erau recunoscute ca fiind deductibile la calculul profitului impozabil, majorând astfel impozitul pe profit. Invers, se putea recunoaste deductibilitatea unor cheltuieli care nu contribuiau la realizarea de venituri impozabile, încălcându-se flagrant regulile unei impuneri judicioase. Lipsa unor reglementări clare si unitare slabea autoritatea organelor fiscale, deschizând calea unor negocieri între acestea si agentii economici, cu tratamente diferentiate, ce o dată perpetuate, contribuiau la adâncirea indisciplinei financiare.

Caracteristic acestei perioade (1990) este inconsistenta cadrului legislativ ce reglementa impozitul pe profit, caracterizat prin existenta mai multor variante de activitate si de dimensiunea acestora. La acelasi nivel al profitului, întreprinderile plăteau impozite diferite. În aceste conditii, incidenta impozitului pe profit asupra activitătii întreprinderii se manifesta diferentiat, trăsătura comună fiind, în toate cazurile, absenta cointeresării întreprinderii în directia asumării unei gestiuni financiare performante, în acord cu obiectivul acesteia de maximizare a profitului.

Impunerea în cote progresive incita întreprinderile de a raporta profituri cât mai mici, pentru a beneficia de cote de impunere mai reduse, ceea ce a avut consecinte grave, perpetuate si în prezent, asupra comportamentului actionarilor sau asociatiilor de a recurge la diverse operatiuni, a căror legalitate, oportunitate sau eficientă pentru întreprindere erau de multe ori îndoielnice, dar care erau practicate deoarece aveau drept efect final diminuarea profitului, si ulterior a impozitului aferent. Acest comportament a contribuit la insuficienta capitalizare a întreprinderilor, chiar la decapitalizarea celor cu capital de stat, cu consecinte deosebit de grave în plan macroeconomic.

O încercare de uniformizare a impunerii profitului a fost realizată în anul 1991, când a fost aprobată Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit . Noua lege elimina tratamentul fiscal diferentiat pe linia impunerii profiturilor agentilor economici în functie de forma de proprietate sau obiectul de activitate, asigurând un cadru unitar al impunerii. Impunerea era realizată prin aplicarea unor cote progresive pe transe de profit brut, în număr de 68. Sunt precizate mai clar cheltuielile deductibile la calculul profitului impozabil, si, desi sfera acestora era foarte restrânsă, se recunostea deductibilitatea partială a cheltuielilor de protocol, reclamă si publicitate, fără a delimita însă veniturile neimpozabile. Se admite deducerea pierderilor din anii precendenti, în măsura în care acestea nu au putut fi recuperate până la data determinării profitului impozabil, precum si a prelevărilor si donatiilor făcute în scopuri umanitare sau pentru sprijinirea activitătilor sociale, culturale, stiintifice si sportive, conform legii bugetare anuale.