Coordonate ale Politicii Fiscale în UE - Prezent și Perspective

1.Politica fiscală al Uniunii Europene

1.1 Obiectivele politicii fiscale

Atât crearea pieței unice, cât și finalizarea Uniunii Economice și Monetare au dus la noi inițiative comunitare în domeniul impozitării generale. Astfel, comunitatea urmărește o serie de obiective:

- Primul obiectiv pe termen lung este de a denatura concurența în domeniul pieței unice, ca consecință a diferențelor dintre ratele și sistemele de impozitare indirectă;

- În sfera impozitării directe, obiectivul esențial al acțiunilor comunitare este de a acoperi lacunele, care îngăduie evaziunea fiscala și de a evita dubla impozitare;

- Prevederile Tratatului de la Maastricht, care au în vedere Uniunea Europeana și Monetară, au implementat o noua dimensiune a politicii fiscale generale, prin restrângerea capacității guvernelor de a subvenționa cheltuielile publice prin credite. Statele membre participante la zona euro, potrivit pactului de stabilitate și creștere, nu trebuie, niciodată, să înregistreze deficite bugetare peste valoarea de 3% din PIB. Astfel, obiectivul general al acestui pact este acela ca bugetele statelor membre să fie relativ echilibrate pe parcursul ciclului economic. Deci, la orice nivel al PIB-ului, cheltuielile publice mai mari sunt finanțate doar de veniturile fiscale mai mari;

- Obiectivul unei politici fiscale generale este de a avertiza efectele negative ale concurenței fiscale, mai ales migrarea bazelor fiscale naționale, fiindcă societățile tind să “migreze” în statele membre, ce caută regimul fiscal cel mai favorabil. În ciuda faptului că o astfel de concurență poate aduce și un efect benefic, de a restrânge capacitatea guvernelor de a cheltui și de a impozita, în același timp poate să denatureze structurile fiscale.

Chiar în urma acceptării acestor obiective, guvernele naționale au fost reținute în a adopta inițiative majore, ce au în vedere armonizarea impozitării în cadrul Comunității sau în menirea eliminării dispoziției din Tratat, potrivit căreia măsurile fiscale trebuie inițiate, exclusiv în Consiliu.

Media veniturilor fiscale ale UE a crescut de la 34,4 % din PIB în 1970 la 39,9 % din PIB în 2006, însă cifrele variază apreciabil între statele membre. După ultimele date oficiale disponibile (Eurostat), impozitarea globală şi cotizaţiile de securitate socială, sunt de 28 % în România, 28,6 % Slovacia, Lituania - 29,7 %, Suedia - 48,9 %.

Taxele medii pe consum sunt în creştere moderată, iar cele pe venituri sunt în scădere moderată, în concordanță cu o tendinţă mai curând globală. Totuși, rata fiscală medie pe factorul muncă este cea mai mare, reprezentând 34,8 % din PIB, succedată de cea pe consum - 22,1 % şi capital - 29 %. Cele mai mari rate fiscale implicite pe capital au fost înregistrate în Irlanda (42,5 %) şi cele mai mici în Estonia (8,4 %).

1.2 Esența politicii fiscale din UE

Politica fiscală joacă un rol semnificativ pe piața internă. Totuși, Uniunea Europeana are relative puține competențe în materie fiscală.

Apropierea fiscalităților țărilor membre ale Uniunii Europene este o problemă care a căpătat o mare importanță în viața afacerilor, mai ales odată cu afirmarea monedei unice. Mulți consider că finalizarea pieței unice necesită concretizarea unui adevărat proces de armonizare fiscală.

Politica fiscală a rămas zona de autonomie națională în crearea politicii macroeconomice, ca fiind cel mai esențial instrument al statului în asigurarea stabilității economice. Gradul de libertate al fiecărui stat membru în elaborarea politicii sale fiscale se limitează, deoarece unii parametri însemnați ai acestei politici sunt prestabiliți, cum este nivelul datoriei publice și al deficitului fiscal, care au fost caracterizați prin criteriile de convergență de la Maastricht.

Concomitent cu introducerea monedei unice, liniile generale directoare pentru politica economică a statelor membre stabilesc că un buget cu un deficit bugetar cât mai aproape de 0 sau în surplus este o condiție a stabilității macroeconomice. Astfel, toate statele membre devine responsabil pentru stabilitatea economică a Uniunii Europene pe termen lung. Apreciabil, de către fiecare stat membru, este identificarea a unor viitoare, posibile cauze de dezechilibre și prevenirea acestora din timp.

Aplicarea unei riguroase politici fiscale duce la stabilitatea monetară a monedei unice, pe termen lung. La standartele UE se utilizează atât criteriile de convergență, cât și coordonarea politicilor economice. Deciziile unei politici fiscale sunt importante în orientarea compartamentului companiilor și persoanelor.

Desăvârșirea coordonării politicilor fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene și avertizarea competiției prin impozite, încât politica fiscală națională constituie o componentă însemnată a suveranității statelor membre ale Uniunii Europene, fiind caracteristic fiecărui stat.

Politica fiscală în cadrul UE este alcătuită din două componente: impozitarea directă, care este de o competenţa exclusivă a statelor membre, şi impozitarea indirectă, ce marchează circulaţia mărfurilor şi libera prestare a serviciilor. În privința impozitării directe, membrii au luat măsuri pentru a avertiza evaziunea fiscală şi dubla impunere. Politica fiscală este destinată să înlăture distorsionarea concurenţei între state pe piaţa internă, din cauza diferenţelor între nivelurile şi regimurile de impozitare indirectă. De asemenea, au fost luate atitudini pentru a preveni consecințele negative ale concurenţei fiscale, în cazul în care societăţile realizează transferuri de lichidităţi între statele membre ale UE.