Decizia de investiție în mediu incert

1. Introducere

“Înarmaţi” cu arsenalul de judecăţi de valoare din teoria financiară, investitorii de capital, managerii mandataţi de către aceştia, gestionarii de portofolii etc. trebuie să opteze pentru investirea optimă şi pentru finanţarea eficientă.

Politica financiară este deci ansamblul de decizii, de opţiuni fundamentate pentru cea mai eficientă alocare a capitalurilor (capitalul budgeting, în engleză). Am observat, în comportamentul raţional, că cele mai importante decizii sunt cea de consum şi cea de economisire-investire.

În domeniul finanţelor, prima şi cea mai importantă (prin implicaţiile ei) este decizia de investiţii. Cum piaţa financiară nu este perfectă, decizia de investiţii trebuie fundamentată împreună cu decizia de finanţare. Alegerea între sursele proprii şi/sau împrumutate de capital este, la rândul ei, dependentă de decizia (politica) de dividend.

Această lucrare este dedicată fundamentării acestor decizii financiare, considerate independente, pe o piaţă perfectă.

În principiu, mediul cert este o noţiune pur teoretică. Acesta nu există în realitate, dar în schimb, este deosebit de util în înţelegerea fenomenelor financiar-monetare. Totuşi, chiar dacă la prima vedere această stare de certitudine îşi are corespondent numai în plan teoretic, există situaţii pe termen scurt în care decidentul dispune de informaţie completă, cum ar fi, de exemplu, preţurile curente, termene de livrare sau primire a unor materii prime, materiale, produse finite, mărfuri comandate etc.

Fiind extrem de importantă în viaţa unei întreprinderi, decizia de investiţii produce consecinţe concretizate într-un ansamblu de cash flow-uri. Decizia de investiţii nu trebuie luată în grabă ci după o serie de examinări în cursul cărora proiectul este studiat în cele mai mici detalii. Opţiunea pentru investiţii are loc în situaţia în care se produce o creştere a valorii actuale totale a firmei, adică atunci când cash flow-urile actualizate depăşesc costul investiţiei.

2. Consideraţii generale despre cash flow

În literatura economică din ţară şi străinătate cash-flow (fluxul de numerar) este definit în mod diferit.

Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite şi fluxuri de numerar sau cash flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi echivalente de numerar [ 7, IAS 7, par. 6].

Sursa principală pentru o analiză o constituie “Situaţia fluxurilor de trezorerie”, întocmită în conformitate cu prevederile IAS 7.

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face parte şi “Situaţia fluxurilor de trezorerie” stipulează că obiectivul acestora “este de a furniza informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice” [7, Cadrul general, par.12]. Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi publicul. Privitor la “Situaţia fluxurilor de trezorerie”, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi a siguranţei generării lor [7, IAS 7].

În România, situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 94 din 29 ianuarie 2001 pentru Aprobarea Reglementărilor Contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate [5, par.3.2.]. Situaţia fluxurilor de trezorerie se întocmeşte, conform IAS 7, fie utilizând metoda directă, fie metoda indirectă [5, par. 4.29; cap III].

Profesorii universitari Constantin Stănescu, Aurel Işfănescu şi Aurel Băicuşi sunt de părere că „o componentă importantă a analizei situaţiei financiar-patrimoniale, o constituie cercetarea fluxului de disponibilităţi întrucât, în practica economică se consideră că orice activitate trebuie să „degaje bani”, să rezulte un surplus de capital faţă de cel investit în afaceri. O societate comercială poate să fie rentabilă, să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă, din cauza lipsei de lichidităţi ca urmare a decalajului dintre încasările şi plăţile pe care le face în cadrul ciclului financiar”. De aici se desprinde concluzia, că fluxul de numerar pune în evidenţă circuitul banilor într-o întreprindere.

Profesorul universitar Aurel Giurgiu pune semnul egalităţii între fluxul de încasări şi cash-flow a unei investiţii.

„În interiorul şi exteriorul întreprinderii se nasc o mulţime de fluxuri. Între acestea, cele băneşti deţin un rol şi un loc important. Aceste fluxuri sunt legate de formarea capitalului şi remunerarea acestuia, de sporire a capitalului, fie prin creşterea numărului acţionarilor, fie prin finanţare externă, fie prin cotaţie la bursă” - susţine Stere Popescu. De aici rezultă concluzia că autorul înţelege prin fluxul bănesc modul de formare, de remunerare şi de sporire a capitalului. Printr-o astfel de definire a fluxului bănesc se pierd din vedere cele trei componente ale activităţii care generează şi în care se consumă fondurile băneşti, respectiv activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.