Decizii de finanțare a investițiilor

Selectarea surselor de finanţare a investiţiilor este o acţiune complexă, toarece pe lângă criteriul principal de selecţie privind costul capitalurilor, apar o serie de restricţii legate de: piaţa capitalurilor; situaţia financiară a intreprinderii; motivaţia personalului de conducere etc. Astfel, dacă ne referim la ultima condiţie, şi constatăm ca dacă patronul societăţii deţine toate aţiunile, înseamnă că el controlează şi este responsabil de toate deciziile, bune sau rele. în asemenea condiţii, patronul nu va admite creşterea capitalului prin vânzarea de acţiuni noi către public, iar dacă nu le poate cumpăra el însuşi atunci va apela la surse de finanţare. De asemeni o alta restricţie este cea legată de împrumuturile obligate, care de fapt se acordă numai anumitor întreprinderi, în special, celor care oferă garanţii. În afară de-aceasta, împrumutul obligatar este foarte complicat din punctul de vedere al formalităţilor

Se cunoaşte că cea mai mare parte a întreprinderilor nu au posibilitatea să coteze la bursă şi deci nu pot negocia titluri prin bursă, sursele de finanţare rămânând: autofinanţarea, împrumuturile bancare, leasingul închirieri sau vânzarea de active.

Finanţarea pe termen lung trebuie să aibă în vedere elementele fundamentale ale echilibrului financiar al întreprinderii, respectiv:

- nevoile pentru constituirea activelor fixe ce trebu e finanţate din surse permanente mobilizate pe termen lung sau nelimitat;

- nevoile temporare ce trebuie acoperite din surse temporare, respectiv, fondul de rulment să fie mai mare pentru a degaja o trezorerie netă pozitivă.

Echilibrul financiar al întreprinderii depinde de calitatea deciziei de investiţii care trebuie să selecteze între investiţia internă între active fizice, şi decizia financiară în valori mobiliare, La rândul ei decizia de finanţare trebuie să facă alegerea între resursele proprii şi cele împrumutate, având drept criteriu costul procurării capitalului.

În cadrul surselor proprii, gestiunea financiară are de ales între autofinanţare (surse proprii) şi apelarea la noi aporturi de capital (surse externe). Capacitatea de autofinanţare este determinată de mărimea amortizării şi provizioane. Practic, capitalul intern rezultat din autofinanţare este redus, cu toate că atât amortizarea cât şi provizioanele sunt cheltuieli asupra cărora nu se aplică plata impozitului pe venit Astfel, amortizarea constituie recuperarea treptată prin cifra de afaceri a capitalului alocat în mijloace fixe. în funcţie de sursa de provenienţă, capitalul iniţial este remunerat prin dividende (capital social) sau prin dobânzi (capital împrumutat). Profitul net, după deducerea impozitului pe profit, rămâne o sursă gratuită de finanţare până la încorporarea în capitalul social a acestor rezerve.

După realizarea procesului de distribuire de acţiuni gratuite, autofinanţarea devine generatoare de costuri pentru remunerarea prin dividende a capitalului intern; convertit în capital social.

De asemenea, dezinvestirea constituie o sursă internă de capital neimpozabil, cu excepţia plusvalorii obţinută prin cesiunea activelor fixe dezinvestite în acest sens trebuie înţeles faptul că, autofinanţarea este cea mai bună soluţie pentru întreprindere. însă activitatea întreprinderii este insuficienta, şi se apelează la surse de capital:

- proprii, prin noi aporturi de capital, în numerar sau în natură, sau prin subvenţii de la bugetul statului;

- împrumutate, prin emisiunea şi vânzarea obligaţiunilor sau contractarea de credite bancare, pe termen lung şi mediu;

- închiriate, cu posibilitatea de a putea fi cumpărate ulterior, la un preţ prestabilit a mijloacelor fixe (leasing).

Desfăşurarea unei activităţi eficiente solicită un volum mare de resurse imobilizate prin repartiţia financiară, resurse, ce sunt imobilizate în structura economică a întreprinderii pentru o anumită perioadă de timp. Pentru o întreprindere în funcţiune, necesarul de fonduri imobilizate pe termen lung, sunt legate de acţiunile de restructurare, dezvoltare, apelându-se la fondurile financiare din interior (autofinanţarea şi fluxuri financiare din exterior). Solicitările cele mai mari de fonduri din afara întreprinderii sunt generate în special de activităţile de investiţii.