Evoluția Instituțiilor și Piețelor Financiare în Franța

Într-adevăr, sistemul financiar reprezină un set de structuri care fac posibilă relaţia între agenţii care au nevoie de finanţare şi agenţii care au capacitate de finanţare. Cu toate acestea, sistemul financiar este format din Bănci (Finanţarea Intermediară - Economia datoriilor) şi Pieţe (Finanţare Directă - Economia Pieţelor Financiare).

Problema rolului băncilor se complică în măsura în care principalii jucători pe piaţă sunt băncile, iar acestea din urmă încep să colecteze resurse de pe pieţe şi să cumpere titluri. Acest fapt se îndepărtează de la modelul cel mai clasic de colectare a creditelor de la agenţii de creditare şi distribuire de credite agenţilor care au nevoie de finanţare.

I. Legea bancară din 1984 şi evoluţiile recente din sistemul bancar francez

Această lege are ca scop creşterea concurenţei între bănci, acestea evoluând de la o organizare cvasi-administrativă la una asemănătoare unei firme.

Evoluţia unui sistem bancar, în general, este determinată în primul rând de schimbările din cadrul legilor care îl guvernează. În perioada de după al doilea Război Mondial şi până în 1984, sistemul bancar a fost guvernat de legile din 1941 şi 1945, care au limitat în mare măsură concurenţa dintre bănci. Devenit contraproductiv, acest sistem a fost reformat prin Legea din 1984 – toate celelalte ţări ale lumii au urmat o cale aproximativ similară (SUA: 1998-1999, Germania : 2001, Marea Britanie : 1979-1980).

1. Sistemul bancar francez înainte de 1984

Legile din 1941 şi 1945 reflectă dorinţa de a organiza economia şi băncile într-o manieră corporatistă, conform purei tradiţii Vichy-ste.

Aceste legi făceau diferenţa între bănci şi instituţii financiare. În afară de aceste două categorii, existau reţele corporatiste şi mutuale care dispuneau de reguli specifice. Legile din 1941 şi 1945 vizau 40% din sistemul bancar.

Primul punct forte al acestor legi este naţionalizarea Băncii Franţei (Banque de France) şi a marilor bănci (Credit Lyonnais, Société Génerale, BNP - Paribas). Cel de-al doilea punct forte este existenţa unei specializări stricte a băncilor, şi anume : bănci de depozite, bănci comerciale şi bănci de împrumut pe termen mediu şi lung.

Având în vedere etanşeitatea, nu a existat nici o concurenţă reală sau activitate bancară: o bancă de depozite putea colecta doar depozitele pe termen scurt şi putea distribui împrumuturi pe termen scurt (fără nicio activitate de transformare posibilă); băncile de investiţii trebuiau să se finanţeze pe pieţele subdezvoltate şi să participe în companii; băncile de credit distribuiau credite pe termen lung, fără a fi în măsură să colecteze depozite. Fiecare bancă avea propria sa activitate şi, prin urmare, nu putea concura.

Problema cu acest sistem a fost faptul că băncile de credit pe termen mediu şi lung nu aveau suficiente resurse pentru a sprijini în mod eficient economia.

Prima reformă din 1966-1967 (Legea Debré) a permis băncilor comerciale şi băncilor de credit pe termen mediu şi lung să colecteze depozite - chiar dacă reţeaua lor rămânea încă subdezvoltată. Deschiderea ghişeelor a fost liberalizată în 1972-1973 pentru a permite dezvoltarea reţelelor. Anii 1970 sunt consideraţi începutul serviciilor bancare pentru gospodării (menaje).

Creşterea concurenţei a generat prima mare mişcare de concentrare bancară: câteva bănci mari au dominat piaţa, permiţând apariţia unui oligopol cu nicio concurenţă reală.