Fenomenul de evaziune fiscală

Capitolul I. Fenomenul de evaziune fiscală

1.1 Noțiunea și formele evaziunii fiscale

Noțiunea de evaziune fiscală este dificil de definit, neexistând încă o definiție care să cuprindă toate aspectele. Evaziunii fiscale i se atribuie trei semnificații și o dublă apreciere din punct de vedere legal.

O primă semnificație i-a fost atribuită în perioada dintre cele două războaie mondiale și a fost cea în care frauda avea o concepție mai extinsă, cu alte cuvinte, fenomenul evazionistfiind inclus în cel de fraudă. Lerouge sau M.A.Piatier au atribuit acest sens fenomenului de evaziune fiscală.

Evaziunea fiscală este cunoscută cel mai adesea drept arta care evită o cădere în câmpul de atracție al legii fiscale .În raport cu acest sens, evaziunea fiscală este asociată cu frauda fiscală. Cei care au susținut această ipoteză au fost autorii contemporani, P.Charpentier și M.C. de Brie, care au mai adăugat că frauda fiscală este mai întâi de toate organizată de către stat, atribuindu-se numele de evaziune fiscală în această situație, și care dă voie contribuabililor săi să evite plata impozitului.

Maurice Duverger a fost cel care a definit evaziunea fiscală ca reprezentând un ansamblu de manifestări de fugă de la plata impozitelor. Acest sens atribuit este unul larg care cuprinde și noțiunea de fraudă fiscală.

În literatura de specialitate interbelică, Virgil Cordescu demonstrează că evaziunii fiscale i se poate însuși un caracter fraudulos, deci poate fi ilicită, sau poate avea un caracter legal sau cu alte cuvinte, tolerat. Prin termenul de evaziune fiscală ilicită se poate înțelege intenția contribuabilului de a nu-și îndeplini obligațiile privind materia impozabilă. Aceasta poate fi frauduloasă atunci când contribuabilul nu-și declară în mod corect veniturile, dând o imagine neconformă cu realitatea, cu intenția de a înșela fiscul. Evaziunea fiscală legală poate apărea în cazul unor noi impozite sau la înființarea unor noi întreprinderi și presupune intenția de ocolire a legii din partea contribuabilului, apelând la diverse metode nebănuite de legiuitor și care sunt scăpate din vedere de către acesta. Același autor vorbește despre evaziune fiscală ca reprezentând totalitatea mijloacelor licite sau ilicite cu ajutorul cărora persoanele interesate încearcă să se sustragă de la plata obligațiilor privind baza impozabilă, acest lucru fiind stabilit prin legi fiscale.

Iulian Văcărel vorbește despre evaziune fiscală într-o lucrare publicată în anul 1985 și o definește ca fiind „ sustragerea de la impunere a unei părți din materia impozabilă”. Autorul arată că evaziunea fiscală poate îmbrăca două forme și anume: poate fi frauduloasă, prin încălcarea legii de către contribuabil, sau poate fi legală înfăptuită de către contribuabil la adăpostul legii. Prima formă a evaziunii este considerată de către lege ca fiind fraudă fiscală, în timp ce cea de-a doua formă arată că evaziunea nu constituie o infracțiune.

În România, fenomenul de evaziune fiscală a fost reglementat prin Legea nr.87 din anul 1994, care a definit evaziunea fiscală ca fiind „sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor, și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine, denumite în continuare contribuabili” .

Indiferent de modalitățile de definire a evaziunii fiscale, aceasta reprezintă, defapt, neîndeplinirea obligațiilor de către contribuabil în ceea ce privește materia sa impozabilă.

Din punct de vedere al modului în care poate fi săvârșită, evaziunea fiscală poate îmbrăca două forme:

• evaziune fiscală legală;

• evaziune fiscală frauduloasă sau frauda fiscală.

Evaziunea fiscală licită reprezintă o formă a evaziunii care este tolerată de către lege. Această formă înfățișează intenția contribuabilului de a nu își îndeplini obligațiile privind materia sa impozabilă, însă această acțiune nu contituie o infracțiune sau contravenție.

În anumite situații apar contribuabili care apelează la diferite modalități de sustragere de la plata obligațiilor fiscale,acest lucru putând conduce la concluzia că și această formă de evaziune fiscală poate atrage culpa subiectului impozabil implicat.Însă, acestei fapte săvârșite de către contribuabil nu i se poate aplica penalități deoarece acesta nu a încălcat legea ci doar a încercat să beneficieze de legislația în vigoare la acel moment. În acest caz, singurul vinovatde apariția evaziunii fiscale licite este legiutorul. Pentru a putea ocoli plata obligațiilor fiscale, contribuabilii cu o situație financiară stabilă apelează la contabili sau la persoane specializate în domeniul fiscal, iar contribuabilii cu o situație mai precară recurg la frauda fiscală, deoarece costurile impuse de persoanele specializate sunt mult prea mari pentru ei. Apariția evaziunii fiscale licite este mai frecventă atunci când se introduc impozite noi sau se modifică anumite legi, ca și în situația când statul folosește impozitul ca o metodă de promovare a unor politici în diverse zone de activitate și asupra unor categorii sociale.