Forme de determinare și semnificații ale presiunii fiscale

1.1. Definiţie şi semnificaţie

Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice şi juridice, ori la nivelul întregii societăţi prin intermediul impozitării. Presiunea fiscală are o mare relevanţă economică deoarece indică măsura în care veniturile nominale ale populaţiei sunt ajustate prin intermediul impozitării şi, în acelaşi timp, arată măsura sau gradul în care bugetul de stat îşi procură veniturile pe calea prelevării de impozite.

Presiunea fiscală poate fi utilizată atât pentru impozitele indirecte, cât şi pentru totalitatea prelevărilor la buget efectuate prin intermediul impozitării. Presiunea fiscală se concretizează de fapt în gradul de fiscalitate, grad în care contribuabilii - în ansamblul lor, societatea, respectiv economia, suportă pe seama rezultatelor obţinute din activitatea lor, impozitele şi taxele - ca prelevări obligatorii instituite şi percepute prin constrângere legală de către stat.

Concret, presiunea fiscală reprezintă proporţiile din venituri la care, în mod nevoit şi obligatoriu, contribuabilii (persoane fizice sau persoane juridice) renunţă în favoarea statului, sub forma impozitelor, vărsând aceste sume în cadrul exigibilităţii lor la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi fondurile publice. Problema evidenţei unui impozit constă în a determina cine suportă în mod efectiv sarcina fiscală, pe cine apasă o creştere a volumului impozitului. În perioada parcursă după 1989 s-a constatat că dacă un impozit este prevăzut să afecteze contribuabili bine determinaţi, aceştia au adesea posibilitatea de a-şi repercuta sarcina fiscală asupra altora, chiar dacă aceştia din urmă nu sunt avizaţi de către legea fiscală. Atât timp cât presiunea fiscală nu este exagerată, se poate emite pretenţia că prin fiscalitate se urmăreşte „modelarea civismului fiscal”, factor determinant al randamentului fiscal cu condiţia ca cei impozitaţi (contribuabilii) să-şi cunoască clar drepturile şi obligaţiile.

Între veniturile fiscale totale ce se duc la buget şi impozitele fiscale totale plătite de contribuabili ar trebui să existe un echilibru.

Factorii acestui echilibru depind de:

a. masa impozabilă;

b. aportul aparatului fiscal;

c. rata de impozitare;

d. civismul fiscal;

e. înclinaţia spre evaziune.

De aici, în mod simplu, putem trage concluzia că veniturile fiscale şi impozitele nu rezultă doar din masa impozabilă şi din rata de impozitare ci sunt influenţate şi de factori comportamentali. Astfel, înclinaţia spre evaziune este dată de raportul dintre suma totală sustrasă de la impozitare şi masa impozabilă totală, legal impozabilă. Aşa că veniturile fiscale încasate la buget depind de raportul dintre înclinaţia spre evaziune sau spre civismul fiscal. Cu cât creşte presiunea fiscală, cu atât va scădea civismul fiscal (chiar şi numai din spirit de conservare) şi creşte înclinaţia spre evaziune.

Pornind de la ecuaţia fiscalităţii se constată următoarele: cu cât vor spori veniturile fiscale pe calea creşterii masei impozabile şi a ratei de impozitare cu atât vor creşte impozitele la nivel de individ ceea ce duce la inhibarea înclinaţiei contribuabililor spre economii şi investiţii , adică la reducerea masei impozabile. Fiecare individ căruia i se ia pe cale legală (autoritară) o parte din venitul ce îi aparţine de drept, simte aceasta ca un atentat la bunăstarea sa, la libertatea de a se bucura de roadele muncii sale. Un contribuabil nu va consimţi deliberat la impozite, iar presiunea fiscală crescândă va duce la o căutare continuă, de către acesta, de breşe în legislaţia fiscală, mai ales atunci când creşterea presiunii fiscale se suprapune peste o scădere a veniturilor reale ale sale.

O limită a presiunii fiscale este greu de stabilit datorită multitudinii de factori care intervin: epocă, condiţii economice, ţara, context economic internaţional, condiţii politice interne şi internaţionale, etc. Se consideră că o presiune fiscală optimă se obţine în punctul în care între utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale şi utilitatea socială a prelevării obligatorii marginale există o relaţie de tipul: Usm ≥ ΔUsm

Altfel, orice creştere a membrului drept în detrimentul celui stâng, adică al presiunii fiscale şi respectiv o scădere a utilităţii folosirii cheltuielilor publice, provoacă o scădere a volumului prelevărilor obligatorii percepute de către autorităţile publice, deoarece se distruge baza de impozitare prin apariţia fenomenului de rezistenţă şi reducere a efortului productiv. În toată perioada de tranziţie, dar mai ales în ultimii ani, în România, se înregistrează o presiune fiscală din ce în ce mai mare (din nevoia de a acoperi greşeli de guvernare şi lipsa unui program reformist concret şi de ansamblu). Guvernele, se pare, nu au conştientizat că la o presiune fiscală ridicată, la un moment dat orice ridicare în continuare a ratei de impozitare se face cu următoarele riscuri:

a) riscul diminuării efortului productiv, cel mai grav pericol, reprezentat de descurajarea prin impozite şi taxe (prelevări obligatorii şi legale) ridicate, a incitaţiei la muncă, la economisire şi investiţii;

b) riscul fraudei şi al evaziunii fiscale. Frauda reprezintă o violare a legii fiscale în timp ce evaziunea reprezintă o sustragere de la plata impozitelor prin abilitate în utilizarea legii. S-a uzat de atâta utilizare expresia “economia subterană”, dar există păreri că această formă de existenţă (paralelă) a economiei poate reduce tendinţele (în condiţiile actuale de fiscalitate foarte ridicată) economiei reale spre colaps, evitând decapitalizarea continuă prin impozitare continuă şi mai ales

crescândă.

c) riscul inflaţiei prin fiscalitate - acţiunea directă a fiscalităţii asupra a două elemente generatoare de inflaţie: preţurile şi salariile.

O politică fiscală justă trebuie să asigure echitate între agenţii economici, precum şi valorificarea contribuţiei fiecaruia în raport cu capacitatea pe care o are. Impozitele de nivel ridicat pot să lezeze grav cointeresarea materială a contribuabililor, descurajându-i în activitatea lor. Pe termen lung, o politică cu un nivel ridicat al fiscalitaţii măreşte veniturile statului cu condiţia ca acesta să poată iniţia acţiuni menite să stimuleze creşterea economică sau să amelioreze temporar unele probleme cu caracter social.

În acelaşi timp trebuie ţinut cont de faptul că o politică bazată pe taxe şi impozite mari, limitează posibilitatea de consum şi investiţie. Aceasta generează un evantai de efecte negative asupra cererii şi ofertei de bunuri economice produse de agenţii economici. În literatura de specialitate există o teorie privind aşa-zis-ul “impozit negativ”, potivit căreia cei cu venituri mari vor trebui să plătească impozite mari în vederea constituirii de fonduri din care se vor aloca apoi ajutoare şi alocaţii, asigurând tuturor un venit minim garantat. Şi pentru că această politică s-a dovedit greşită, guvernele au ajuns la concluzia că toată lumea trebuie să plătească impozite cât mai mari în vederea constituirii a tot felul de fonduri. Redistribuirea încasărilor bugetare se va face în mod incorect, apoi va apărea “foamea” dupa alte încasări bugetare, care vor fi la rîndul lor distribuite şi redistribuite nu se ştie cum, până la epuizarea masei impozabile, adică falimentul contribuabililor.