Impozitarea veniturilor persoanelor fizice în țările arabe și analiza de impact

CAPITOLUL 1 PREZENTAREA IMPOZITULUI PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE

1.1. TEHNICI DE IMPUNERE A VENITULUI PERSOANELOR FIZICE

Materializare a preocupărilor reformatorilor fiscali de la începutul secolului XX, impunerea venitului net răspunde obiectivelor de justiţie fiscală, prin personalizarea impunerii şi celor de natură financiară, prin randamentul său ridicat. Aceasta constituie o aplicare a principiului impunerii universale, întrucât acţionează asupra ansamblului veniturilor realizate de către persoanele fizice, lovind fie asupra capacităţii contributive individuale (impunerea separată a fiecărui titular de venit), fie asupra capacităţii contributive familiale (impunerea pe cămine fiscale) .

Impunerea în raport cu capacitatea contributivă se realizează prin identificarea şi evaluarea tuturor veniturilor nete, exonerarea minimului vital, acordarea unor deduceri prin care se asigură personalizarea impunerii, în condiţiile creşterii progresivităţii în raport cu importanţa venitului. Accentul pe dimensiunea venitului se pune concomitent cu asigurarea eliminării distorsiunilor rezultate din tratamentul diferenţiat al venitului după natura acestora (eliminarea discriminării veniturilor), în condiţiile diminuării sau eliminării impunerii succesive a unor venituri prin procedeul imputaţiei şi/sau procedeul deducerilor.

Se poate aprecia că această tehnică de impunere are o finalitate financiară ş una socială. Finalitatea financiară e asigurată de randamentul ridicat şi reglabil în funcţie de nevoile bugetare. Finalitatea socială se realizează prin luarea în considerare a dimensiunii venitului, ansamblul obligaţiilor necesare reconstituirii acestuia şi conservării averii, prin asigurarea economisirii şi stimulării investiţiilor în scopul creşterii capitalului, situaţia personală şi familială a contribuabilului oferind posibilitatea aplicării unor politici familiale şi de importanţă economico-socială.

Produsul fiscal prin care se realizează impunerea venitului realizat de persoanele fizice se numeşte, în general, impozit pe venit. În practică, impunerea venitului net se poate realiza într-un singur impozit (Germania, Franţa, Belgia, Austria) sau prin două impozite aplicate la aceeaşi bază impozabilă (Normal tax şi Surtax în SUA, Income tax şi Surtax în Marea Britanie).

Factorii care influenţează asupra tehnicii de impunere sunt :

Opţiunea statelor cu privire la alegerea criteriului de a impune;

Convenţiile internaţionale încheiate de aceste state influenţează asupra persoanelor şi veniturilor incluse integral sau parţial în sfera impozitului.

Pentru definirea criteriilor se au în vedere aspecte de ordin personal, profesional şi economic. Este suficient ca unii contribuabili să îndeplinească numai una din condiţiile de definire pentru a fi impuşi identic ca şi contribuabili care îndeplinesc toate condiţiile criteriului de bază. Persoanele care nu îndeplinesc criteriul unui stat, dar care realizează venituri în cadrul statului respectiv pot fi impuse după reguli speciale stabilite de lege. De regulă, se au în vedere fie deţinerea unei proprietăţi, fie perioada de timp în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în statul respectiv.

În condiţiile existenţei unei convenţii internaţionale, persoanele care îndeplinesc criteriile stabilite de două state nu sunt considerate pentru ansamblul veniturilor contribuabili ai ambelor state. În aceste situaţii se respectă dreptul de a impune şi departajarea veniturilor prevăzute în convenţiile încheiate.

În consecinţă, indiferent de criteriul ales şi de convenţiile încheiate de stat, se pot identifică două categorii de contribuabili :

Contribuabili care sunt supuşi unei obligaţii fiscale nelimitate, în sensul că sunt impozabili în principiu asupra ansamblului veniturilor realizate în ţară şi în străinătate;

Contribuabili care sunt supuşi unei obligaţii fiscale limitate sau restrânse, în sensul că fac obiectul unui regim de impunere special, stabilit prin lege, sau beneficiază de anumite derogări faţă de regimul de bază.

În cazul primei categorii apare o subcategorie de persoane care au statut fiscal de contribuabili, dar sunt exoneraţi întrucât veniturile nete realizate înainte sau după acordarea deducerilor legale sunt sub minimul impozabil.

La rândul lor, procedeele de impunere (pe fiecare titular de venit sau pe cămin fiscal) influenţează asupra agregării veniturilor nete şi calculului obligaţiei fiscale. Procedeele de evaluare a beneficiilor (real, normal, simplificat, forfetar) influenţează asupra determinării veniturilor nete pe categorii de venituri. Obiectivele de politică economică şi socială promovate de state influenţează asupra naturii, cunatumului şi modului de stabilire a elementelor care fac obiectul unor deduceri, abateri şi reduceri acordate contribuabililor. În concluzie, diversitatea deciziilor publice influenţează asupra caracteristicilor tehnice ale impunerii veniturilor persoanelor fizice.

Stabilirea şi evaluarea categoriilor de venituri constituie un compromis între două principii diferite de abordarea a cestora. Principiul restrâns al veniturilor susţine luarea în considerare a surselor sau periodicităţii fluxurilor de venituri primite de o persoană sau de ansamblul persoanelor care formează o gospodărie în cursul unui an, caracterizate prin permanenţă. Deci, se face abstracţie de succesiuni, donaţii, câştiguri întâmplătoare, punându-se accentul pe veniturile permanente primite periodic din dividende, dobânzi, rente, chirii, drepturi salariale. Principiul extins de abordarea a veniturilor pune accentul pe puterea economică a contribuabililor, susţinând determinarea venitului în mod exhaustiv. Aceasta înseamnă că trebuie avute în vedere toate elementele care pot fi evaluate în termeni monetari, deci toate elementele de venit care reflectă puterea contributivă, respectiv, care influenţează gradul de satisfacere a nevoilor contribuabililor.

Compromisul amintit anterior constă într-un tratament fiscal mai uşor al veniturilor neregulate comparativ cu cele regulate, sub forma impunerii separate (anumite plusvalori), acordării unor exonerări parţiale sau eşalonării în timp, prin care se ţine seama de caracteristicile acestora şi se evită efectul progresivităţii impunerii.