Inflația în România - cauze, consecințe, măsuri de contracarare

1. Inflaţia – aspecte macroeconomice

1.1. Definiţie

Inflaţia a fost şi este privită ca un fenomen deosebit de complex, care s-a încercat a defini sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare prin aceeaşi trăsătură esenţială – de creştere exagerată a preţurilor. Deşi uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul dintre fenomenele complexe foarte greu de definit şi prins în tuşe sigure, opiniile ca şi încercătile de definire înscriindu-se pe o gamă foarte variată.

La confluenţa şi interferenţa acestor opinii se poate situa următoarea definiţie general valabilă: inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce conduce la deprecierea monetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.

1.2. Clasificare

Cele mai importante criterii după care se realizează o clasificare a inflaţiei sunt locul şi modul de manifestare şi ordinul de mărime.

După primul criteriu există:

- o inflaţie a abundenţei, prezentă şi manifestată în ţările dezvoltate; are la origini cauze monetare; cantitatea prea mare de bani apare în acest caz în raport cu o cantitate mare de bunuri şi servicii

- o inflaţie a penuriei, a lipsei, caracteristică ţărilor slab dezvoltate; se explică printr-o insuficienţă a ofertei; surplusul de bani apare în acest caz relativ la o cantitate mică de bunuri ţi servicii

Cât priveşte ordinul de mărime, inflaţia se poate măsura la modul absolut sau relativ. La modul absolut, inflaţia îţi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în volumul de semne monetare în circulaţie care nu au acoperire în mărfuri necesare şi dorite de populaţie. La modul relativ, măsura cea mai fidelă o oferă rata inflaţiei. Amplitudinea ei explimă intensitatea inflaţiei.

O altă clasificare se realizează ţinând cont de valorile pe care le au principalii indicatori de măsurare a inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui mediu anual de creştere a preţurilor. Astfel există:

- inflaţie târâtoare (creeping inflation), liniştită, care presupune o creştere a preţurilor în proporţie de 3-4% anual

- inflaţie deschisă (open inflation) sau moderată, caracterizată printr-o creştere generală a preţurilor de 5-10% anual

- inflaţie galopantă (cu două cifre), atunci când creşterea preţurilor depăşeşte 15%

- megainflaţia, fenomen relativ nou, când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante, preţurile crescând cu 15% lunar

- hiperinflaţia, cea mai actă formă de creştere necontrolată a preşurilor, înregistrând cote de 200-300%

1.3. Cauze şi mecanisme inflaţioniste

Analiştii fenomenului au descoperit:

- cauze profunde

- cauze detonator, care explică amorsarea inflaţiei

- cauze nemijlocite sau de autoîntreţinere

- cauze saciale şi politice

În grupa cauzelor profunde intră dereglarea raportului cerere-ofertă, dereglările sectoriale, regionale, disproporţiile în alocarea factorilor de producţie şi, în general, tot ce ţine de aspectul patologic al economiei, inflaţia nefiind decât un reflex al acesteia. În esenţă, toate acestea au drept consecinţă, ca expresie sintetică, dereglarea raportului cerere-ofertă, privit fie ca mecanism ăn ansamblu, fie pe fiecare componentă în parte. De aici, inflaţia numită prin cerere sau inflaţia prin ofertă, sau şi una şi alta.

Originile inflaţiei prin cerere şi ofertă se găsesc în conţinutul „legii lui Say” şi a legii cererii şi ofertei. Potrivit legii lui Say orice ofertă îşi creează propria cerere sau, altfel spus, în absenţa tezaurizării, veniturile formate cu ocazia producţiei şi care alcătuiesc cererea globală sunt egale cu oferta globală. Un surplus de venituri, deci o cerere în exces, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care aparatul de producţie nu răspunde corespunzător. În condiţiile unei oferte rigide, deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantităţi, ci prin preţuri. Când această situaţie se reproduce, şi nimic nu permite o creştere a oferteo globale, în proporţii suficiente, puseul inflaţionist produs de un şoc a cererii se transformă într-o veritabilă inflaţie.

Din această perspectivă, toate motivele ce conduc fie la o cerere globală excedentară, fie la o ofertă deficitară se constituie în tot atâtea cauze ale inflaţiei.

Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere se găsesc:

- scăderea înclinaţiei spre economisire

- detezaurizarea, determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică

- intrarea de devize străine suplimentare (excedentul balanţei comerciale, intrarea de capitaluri, repatrierea unor profituri şi dividende etc.)

- cheltuieli cu efecte productive întârziate

- sporirea cheltuielilor neproductive şi, în principal, a celor militare(se are aici în vedere şi împrejurarea că veniturilor obţinute în acest sector nu le vine la întâlnire o ofertă pe măsură, bunurile militare nefăcând obiectul circuitului civil de mărfuri)

- „posibilitatea de a trăi din dezeconomii” (Keynes), prin dezvoltarea excesivă a creditului de consum