Moneda fiduciară versus moneda cu valoarea intrinsecă

I. Introducere-conceptul de monedă

Apariţia monedei a constituit, probabil, una dintre cele mai mari binefaceri ale umanităţii. Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului instituţional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naştere posibilităţii calculului economic (monetar). Avantajele utilizării banilor (ale schimbului indirect) în comparaţie cu trocul (schimbul direct) sunt enorme. Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariţia obstacolelor ridicate de dubla coincidenţă a nevoilor şi de indivizibilitate, probleme definitorii ale oricărui schimb direct.

Moneda, în sens restrictiv, este acceptată pentru a defini doar o parte a banilor și anume piesele metalice cu sau fără valoare proprie deplină ( în cazul in care moneda nu are valoare proprie deplină rezultă că aceasta este inferioară valorii nominale). În prezent, conceptul de monedă este utilizat în sens larg pentru a desemna biletele de bancă și banii de cont, așadar, termenii monedă și bani pot fi acceptați ca fiind similari.

II. Moneda cu valoare intrinsecă

Moneda a luat naştere sub forma unui instrument de schimb cu valoare intrinsecă.

Primele monede au fost produse în secolul al VII-lea î. Hr., în Asia Mică. Această idee a fost rapid raspândită și, foarte curând, grecii antici și ulterior romanii au început să producă monede din argint și bronz. Aceste monede timpurii aveau, de obicei, forma de disc și conțineau o anumită cantitate dintr-un metal, care determina valoarea monedei. Drept garanţie a valorii, pe monede era gravat sigiliul regelui, al oraşului sau al ţării care le-a emis. Prin urmare, oamenii se puteau baza pe această garanţie, nefiind necesar să cântărească fiecare monedă înainte de a o accepta.

Monedele bătute din aur și argint erau monede cu valoare integrală, adică valoarea intrinsecă a acestora corespondea valorii lor nominale. Aurul şi celelalte metale preţioase constituie un exemplu elocvent în acest sens. Aurul are o valoare intrinsecă în virtutea utilizărilor sale industriale şi estetice. Conceptul de etalon-aur desemnează utilizarea ca mijloc de schimb a aurului sau a biletelor de bancă convertibile la cerere, în aur. Deşi în prezent aurul nu mai este utilizat ca mijloc de schimb, istoria monetară arată că metalul preţios (aurul, în special) a fost cel mai practic şi general mijloc de schimb, datorită rarităţii acestuia şi facilităţilor de măsurare, verificare şi transport.

Sistemele monetare clasice prevedeau baterea liberă a monedelor de aur și argint. Orice persoană deținătoare de metal prețios sub formă de lingouri avea dreptul să se prezinte la monetăria statului și să solicite preschimbarea cantității respective in monede-aur, plătind pentru serviciul prestat un comision. Această taxă purta inițial denumirea de taxă de senioraj, deoarece veniturile respective reveneau suveranului pe al cărui teritoiu circula acea monedă.

Aplicarea principiului baterii libere a monedelor cu valoare intrinsecă și libera tezaurizare a acestora au reprezentat elemente esențiale ale mecanismului intern de autoreglare a masei monetare în circulație. Astfel, prețul lingoului de aur pe piață conducea la influențarea jocului cererii si ofertei de monedă din metal prețios.

După abandanorea etaloanelor bănești bazate pe aur, s-a renunțat la baterea monedelor cu valoare deplină. Din această cauză sistemele banești actuale nu mai cuprind reglementări referitoare la monetizarea metalului prețios decât în situații excepționale.