Monografia Sistemului Bancar al Spaniei

1. Istoria activității bancare din Spania

1.1 Banca în Cataluna de-a lungul secolelor XIV-XV: La Taula de Canvi

Banca privată a apărut în Barcelona în paralel cu dezvoltarea acestei activități în marile orașe comerciale italiene. În timpul epocii lui Jaime I el Conquistador (1213-1276) au fost derogate legile gotice și romane privind schimbul comercial care au fost înlocuite prin Usos de Barcelona În plus reglementarea completă a negoțului bancar, cu fixarea de atribuții, drepturi, garanții și responsabilități ale bancherului, s-a elaborat detaliat în las Cortes din 1300-1301.

Astfel, de exemplu, pe 13 februarie 1300 s-a stabilit ca fiecare bancher care falimentează să fie declarat infam, prin intermediul unui purtător de cuvânt, în întreg orașul, fiind pedepsit la o dietă strictă de pâine și apă atât timp cât nu va înapoia creditorilor săi suma integrală a depozitelor lor Pe lângă aceasta, un an după aceea, pe 16 mai 1301 , s-a stabilit obligația de a reține chezașii sau garanții de la terțe părți pentru a desfășura activitatea bancară, astfel că acei care o exercitau fără să prezinte asemenea garanții nu puteau să pună o față de masă pe masa lor de bancheri, cu scopul ca toată lumea să vadă că nu dispuneau de aceeași solvabilitate ca și cei care obținuseră garanțiile, și deci acea față de masă. Orice persoană care nu respecta această dispoziție (adică, exercita activitatea bancară fără garanții, utilizând o față de masă) era condamnată pentru un delict de fraudă sau escrocherie În lumina acestor dispoziții, este clar că, în acestă etapă inițială sistemul bancar din Barcelona trebuia să fie destul de solvabil și să respecte principiile esențiale ale dreptului cu privire la contractul de depozit bancar.

Totuși, există indicii că în foarte scurt timp, în pofida a toate acestea, bancherii privați au început să acționeze fraudulos, fapt pentru care pe 14 august 1321 se modifică legea respectivă, a cazurilor de faliment a băncilor, stabilindu-se ca acei bancheri care nu făceau față angajamentelor cu caracter imediat erau proclamați în bancruta, iar în cazul de nerambursare a datoriilor lor față de clienți într-o perioadă maximă de un an, să cadă în infamie publică, comunicată prin intermediul unui anunț public în locurile cele mai importante din Cataluna, și imediat după aceea să fie decapitați chiar în fața mesei lor de bancheri, iar proprietatea lor vândută, cu scopul de a face față obligațiilor lor cu creditorii. Trebuie evidențiat că acesta este unul dintre puținele exemple istorice în care autoritățile publice se preocupă de apărarea în mod efectiv a principiilor generale ale dreptului de proprietate în ceea ce privește contractul de depozit de bani bancar și deși presupune ca cea mai mare parte a bancherilor din băncile catalane care falimentau încercau să fugă sau să-și acopere creditele în maximum de un an, există dovezi documentare că cel puțin unii dintre aceștia erau pedepsiți aspru, cum este și Francesco Castello, care a fost decapitat chiar în fața băncii sale în anul 1360, așa cum o cerea legea

În pofida tuturor acestor sancțiuni, se constată că nivelul de lichiditate al băncilor era inferior celui al depozitelor la vedere pe care le primeau, fapt pentru care, eventual, falimentau în masă în secolul XIV în cadrul aceleiași recesiuni economice și bancare care a întunecat și lumea financiară italiană. Deși există indicii că banca catalană a rezistat mai bine decât cea italiană (teribelele pedepse pentru cazul de fraudă au avut, fără nicio îndoială, efect benefic în ceea ce privește coeficienții de rezervă, făcându-i mai ridicați), documentele arată că, în final, băncile catalane au sfârșit și ele prin a nu-și respecta în general angajamentele. Astfel, în martie 1397 a trebuit să se promulge o dispoziție specifică, atunci când publicul a început să se plângă că bancherii ridicau clienților lor tot felul de pretexte, se arătau reticenți în momentul returnării sumelor care li se încredințaseră în custodie, le spuneau “să revină mai târziu”iar, în final, li se plătea doar cu mici monede fracționare de mică valoare și niciodată cu aurul pe care îl depozitaseră inițial.