Delta Dunării - perspectivele ecoturismului în România

Capitolul I.

Ecoturismul. Teoretizarea elementelor fundamentale

1.1. Ecoturismul. Concept, definire

În prezent nu există o definiţie unanim abordată dar există definiţii agreate şi predominant acceptate, adoptate şi utilizate. În definirea ecoturismului s-au implicat un număr mare şi variat de specialişti precum şi o mare varietate de organisme profesionale, economice, atât la nivel naţional cât şi internaţional.

Ecoturismul este văzut ca o formă de turism alternativ şi trebuie să includă spre definire următoarele elemente:

a. produsul are la bază natura şi elementele sale;

b. managementul ecologic în slujba unui impact minim;

c. contribuţie la conservare;

d. contribuţie la bunăstarea comunităţilor locale;

e. educaţie ecologică

Astfel ecoturismul poate fi definit:

„... forma de turism cu cel mai scăzut impact asupra naturii, ce contribuie la protejarea speciilor şi habitatelor lor fie direct prin conservare fie indirect prin generarea de resurse financiare pentru comunităţile locale suficiente pentru a le determina pe acestea să le aprecieze valoarea şi în consecinţă să le protejeze ca surse de venit.“ (Goodwin, 1996).

„... forma de turism durabil la baza căruia stau resursele naturale, care se concentrează în special asupra aprecierii şi cunoaşterii naturii şi care se bucură de un management etic de impact redus, opus consumului, orientat în a susţine comunitatea locală (la nivel de control, beneficii şi dimensiune). Are loc de obicei în spaţii naturale şi contribuie în mod obligatoriu la conservarea şi protecţia acestora.“ (Fennell, 2003)

1.2. Principii de acţiune ecoturistică

Următoarele principii au fost stabilite şi promovate de Asociaţia de Ecoturism din România (AER), pe baza a două modele internaţionale: Programul de Acreditare pe Natură şi Ecoturism dezvoltat de Asociaţia de Ecoturism din Australia, şi Nature's Best, sistemul de certificare al Asociaţiei de Ecoturism din Suedia. În abordarea AER , aceste principii ar trebui să fie puse în aplicare de către cei care oferă produse ecoturistice, dar şi de cei care planifică dezvoltarea unei zone bazate pe ecoturism:

1. Ecoturismul se desfăşoară în cadrul naturii şi se bazează pe experienţa directă şi personală a turiştilor în natură;

2. Ecoturismul contribuie la o mai buna înţelegere, apreciere şi bucurie de a descoperi şi ocroti natura şi cultura locală traditională, atât pentru vizitatori cât şi pentru comunitatea locală;

3. Ecoturismul oferă cele mai bune practici de turism şi planificare din punct de vedere al conservarii naturii şi dezvoltarii durabile. Produsul ecoturistic se desfăşoară şi este condus astfel încât să protejeze şi să pună în valoare mediul natural şi cultural în care se desfăşoară;

4. Ecoturismul contribuie în mod pozitiv la protejarea ariilor naturale. Ecoturismul oferă modalităţi practice pentru bunul management şi protecţia ariilor naturale;

5. Oferirea ajutorului financiar în acţiunile de reabilitare a ariilor naturale, strângerea deşeurilor lăsate de turişti sau contribuţii îndreptate catre organizaţiile de conservare;

6. Ecoturismul oferă contribuţii durabile privind dezvoltarea comunităţilor locale. Beneficiile locale pot proveni din folosirea ghizilor locali, cumpărarea de bunuri şi servicii locale şi folosirea facilităţilor locale;

7. Ecoturismul trebuie să asigure o reducere a impactului negativ asupra comunităţii locale vizitate şi să contribuie la conservarea culturii şi tradiţiilor locale. Activităţile de ecoturism oferă în acelaşi timp contribuţii constructive pe termen lung acestor comunităţi;

8. Ecoturismul trebuie să răspundă aşteptărilor turiştilor. Potenţialii ecoturişti au un nivel înalt de educaţie şi de aşteptări, aşadar gradul de satisfacere legat de produsul ecoturistic este esenţial;

9. Marketingul pentru ecoturism oferă clienţilor informaţii complete şi responsabile care conduc la creşterea respectului pentru mediul natural şi cultural al zonelor vizitate şi a gradului de satisfacere a turiştilor.

1.3. Criterii de clasificare şi valorificare a parcurilor şi rezervaţiilor naturale

Parcurile naţionale (Franţa, România etc.) cuprind trei categorii de teritorii : parcul propriu-zis, rezervaţia integrală, zona periferică sau preparcul.

Parcul propriu-zis protejează flora, fauna şi mediul natural; activităţile umane sunt supuse unui regim special; se practică turismul.

Rezervaţiile integrale pot fi constituite în interiorul parcului naţional, ca un areal singular, iar dacă apare necesitatea unei protecţii speciale, arealul este divizat în mai multe puncte. În aceste zone există interdicţii de circulaţie a turiştilor.

Zonele preparc se află în jurul parcului cu scopul de a pune la dispoziţia tuturor aceleaşi obiective naturale. Aceste areale grupează sediile administrative şi dotările turistice. În prezent, în România există un parc naţional - Munţii Retezat (54000 ha) . Sunt propuse spre construire 11 parcuri naţionale : Delta Dunării cu 220000 ha, Ceahlău cu 22704 ha, Pietrosul Rodnei cu 63696 ha, Căliman cu 20120 ha, Piatra Craiului cu 20183 ha, Cozia cu 21400 ha, Domogleg-Valea Cernei cu 63580 ha, Cheile Nerei-Beuşniţa cu 45561 ha, Semenic-Cheile Caraşului cu 37035 ha, Cheile Bicazului-Lacul Roşu cu 17335 ha, Munţii Apuseni cu 53880 ha.

Parcurile naturale regionale (Canada, Franţa, Marea Britanie, R.F.Germană, România etc.) constituie primul mijloc de a veni în ajutor faunei persecutate şi florei ameninţate. Aceste parcuri sunt areale de dimensiuni mai reduse, cu un peisaj cultivat. În Marea Britanie ele sunt parţial locuite şi exploatate economic raţional, dar sunt concomitent ocrotite împotriva urbanizării. În Romănia se prevede înfiinţarea a două parcuri naturale: Bucegi-Leoata şi Gradiştea Muncelului-Cioclovina, care, în prezent, funcţionează cu regim de rezervaţie naturală.

Rezervaţiile naturale sau parţiale (specializate) sunt spaţii, în care natura este protejată integral sau parţial (botanic, forestier, faunistic, geologic, paleontologic, speleologic, morfologic, limnologic, marin ştiinţific, istoric, mixt). Rezervaţia de vânătoare (cinegenetic) protejează anumite specii în epoca de reproducere, vânătoarea fiind strict reglementată.

Rezervaţia ştiinţifică ocroteşte suprafeţe naturale de teren şi acvatice destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate şi conservării fondului genetic autohton. România are două rezervaţii ştiinţifice: Peştera Clasani şi Perimetrul experimental Sabed.

Rezervaţia peisagistică cuprinde asociaţii vegetale sau forme de relief de mare valoare estetică, peisagistică, prin a caror conservare se urmăreşte integritatea frumuseţilor naturale. România are opt rezervaţii peisagistice: Postăvarul şi Tâmpa (Braşov), Codrii de Argint (Neamţ), Pădurea Bogaţiii şi Poiana cu narcise (Varghis), Fagetul Clujului, Dealul Cetăţii Deva.

Rezervaţia biosferei nu înlocuieşte parcurile naţionale sau rezervaţiile naturale, dar le include, le întregeşte cu noi regiuni, unde activitatea umană nu este exclusă. Ele au apărut, ca urmare a dezbaterilor ştiinţifice din cadrul M.A.B. (Omul şi Biosfera), la care a aderat şi România prin omologarea a trei rezervaţii ale biosferei (Parcul naţional Retezat, Rezervaţia naturală Roşca-Letea, din Delta Dunării şi Rezervaţia naturală Pietrosul Rodnei, ce include rezervaţiile preexistente: Codrul secular Saltioara şi Tinovul Poiana Stampei). Aceste rezervaţii sunt zone ecologice tipice, unde se studiază şi se experimentează problemele ocrotirii naturii, modalităţile de evitare a conflictelor dintre aceasta şi avântul economic. Pot contribui la dezvoltarea satelor, modernizarea agriculturii tradiţionale, la introducerea unei noi surse de hrană, dezvoltarea industriei locale, la îmbunatăţirea vieţii locuitorilor.

Refugii ale naturii sălbatice (N.W.R.) sunt rezervaţii de întindere redusă, ce ocrotesc anumite specii. Au apărut, ca urmare a iniţiativelor particulare, cum ar fi Societatea Nationala Audobon din S.U.A .