Industria Energetică Bazată pe Energia atomo-electrică

O cucerire a secolului nostru, de cea mai mare importanţă în energetica şi în progresul ştiinţei, este radioactivitatea şi dezintegrarea nucleelor atomice.

Drumul spre marile descoperiri din prima jumatate a secolului al XX-lea a fost deschis de către H. Becquerel (1852-1908), în anul 1896, când a descoperit radioactivitatea uraniului, după ce cu un an mai înainte W. C. Rontgen (1845-1923) a descoperit razele X.

În anul 1898, Pierre Curie (1859-1906) şi Marie Sklodowska-Curie (1867-1934) au descoperit poloniul, radiul si thoriul. În anul următor, E. Rutherford (1871-1930) a descoperit radiaţiile alfa si beta. Dupa doi ani, J. Ester (1854-1920) si H. F. Geitel(1855-1928) au descoperit legea exponenţială a dezintegrării radioactive. În anul 1900, E. Rutherford şi F. Soddy (1872-1950) au considerat radioactivitatea ca un fenomen de transmutaţie a atomilor. Tot în acelaşi an, M. Planck (1858-1942) a fomulat teoria cuantelor de lumină.

Au fost efectuate numeroase transmutaţii a unui mare număr de elemente uşoare, prin bombardarea cu radiaţie alfa ale plutoniului. În 1933 s-a construit un accelerator de particule, foosind un generator de înaltă tensiune, cu care au pus in evidenţă importanţa protonilor ca particule proiectile, folosind protoniu cu viteze mari.

În anul 1934, s-a realizat radioactivitatea artificială Prin această experienţă s-a constatat ca pot apărea radioelemente noi prin iradierea elementelor cunoscute cu diverse proiectile, protoni, deutroni si neutroni.

Cea dintâi centrală nuclearoelectrică prin care energia nucleară venea în ajutorul omului a fost dată în funcţiune la 27 iunie 1954, la Obninsk (Rusia). A urmat cea de la Calder Hall (Marea Britanie), data în funcţiune doi ani mai târziu.

Cu toate ca au fost descoperite mai multe elemente radioactive, interesul pentru energetică în prezent se acordă în primul rând uraniului. Minereurle radioactive se găsesc răspândite mai ales în partea superficială a mantalei terestre şi în tectonosfera, pe o adâncime de aproximativ 200 km sub suprafaţa planetei. Masa atomică ar pleda însă pentru a fi aşezate mult mai în interiorul Pământului, la un loc cu alte elemente grele. Pentru poziţia acestor minereale în partea exterioară, un rol determinant l-a avut raza atomică. Uraniul, ca şi bariul, îşi află o mai bună raspândire în partea dinspre suprafaţa masei terestre solide.

Zăcămintele de uraniu se prezintă sub forma zăcămintelor primare şi secundare. Zăcămintele primare cele mai obişnuite sunt cele de tip hidrotermal, adesea în legătura cu intruziunile granitice (Masivul central Francez), au un conţinut mai ridicat de uraniu, dar de cele mai multe ori sunt de mărime mijlocie. Zăcămintele secundare sunt formate prin circulaşia subterană a soluţiilor care conţin săruri de uraniu şi precipitarea acestora (Podişul Colorado).

Mineralizaţiile industriale de uraniu se caracterizeaza printr-o mare varietate a vârstelor, fiind legate fie de scuturile şi platformele precambriene (Canadiană, Sud-Africană, Zair-Zambiană, Indiană, Braziliană, Australiană), fie de regiunile de geosinclinal paleozoice sau mai noi (Europei de Vest, Munţilor Cordiliei din America de Nord şi Cordiliera Chiliano-Argentiniană). Scuturile şi platformele de vârstă precambriană se remarcă printr-o bogăţie excepţională în substanţe radioactive, dar şi în aur, cupru, cobalt, fier etc. Aceasta se explică prin marile transformări intervenite în geneza Terrei în decursul acestui interval de timp, care au favorizat acumularea intensă a metalelor în vechile bazine sedimentare. Factorul tectonic a fost favorabil ascensiunii magmei.