Lacul Como

Prin caracteristicile lor morfometrice (înălţime şi spaţiu de desfăşurare), Alpii formează cel mai maiestuos lanţ muntos din Europa. Începând cu Alpii maritimi de lânga Marea Liguriei, atingând maximum de dezvoltare în înălţime în Alpii Penini (Mont Blanc - 4 810 m) şi de desfăşurare pe orizontală în Alpii Retici, Bernini şi Dolomitici, lanţul alpin ajunge până în bazinul Vienei, terminându-se cu Alpii Stiriei şi Austriei. Între aceste limite, Alpii acoperă o suprafaţă de 220 000 km2 (ceva mai mică decât teritoriul ţării noastre), cu o lungime de 1 250 km şi o lăţime care variază între 125 şi 265 km. Datorită masivităţii şi altitudinii ridi¬cate, Alpii au fost afectaţi de glaciaţia montană destul de mult, atât în timp cât şi în suprafaţă.

În Alpi au fost puse în evidenţă cele patru faze glaciare cuaternare specifice gla¬ciaţiei montane (Gűnz, Mindel, Riss si Wűrm), care a generat o gamă foarte variată de forme de relief. De altfel, în Alpi se găsesc şi în prezent gheţari care acoperă o suprafaţă de 4 140 km², dintre care amintim pe cei mai principali : Pasterze (32 km lungime) în Munţii Glockner, Aletseh (18 km) în Munţii Jungfrau si Mer de Glace (15 km) din masivul Mont Blanc.

Alături de gheţarii actuali (circuri, văi, morene), lacurile adapostite în aceste forme (circuri, văi, etc.) ating cea mai mare dezvoltare faţă de toate celelalte lanţuri muntoase ale Europei meridionale şi centrale (Pirinei, Apenini, Dinarici, Carpaţi, Balcani).

În lanţul Alpin propriu-zis se întâlnesc variate tipuri de lacuri glaciare, lacuri situate direct pe gheţari sau prinse în crevasele acestora (între gheţarul Aletsch si Gorner sau în pungile interglaciare de pe gheţarul_ Tête Rousse); lacuri situate la confluenţa a doi gheţari (confluenţa gheţarului Monte Rosa si Gorner, L. Collet, 1925) ; lacuri de baraj glaciar (de exemplu lacul Märjelen format prin barajul gheţa¬rului Aletsch) ; lacuri de circ glaciar, care sunt cele mai numeroase (ca de exemplu lacurile Tom si Cadagno în apropiere de lacul Ritom) ; lacuri în văi glaciare sus¬pendate (lacurile Gelmer din cursul superior al Aar-ului, Ritom, Lucendro în apro¬piere de pasul St. Gothard), lacuri de baraj morenic lateral (lacul Mattmark de pe valea Viège de Saas în apropiere de Monte Moro), lacuri în roci moutonnées (cele mai frumoase exemple apar lângă pasul Simplon, St. Gothard si Bernardin). Multe lacuri de circ glaciare formate în roci calcaroase, în care ulterior s-au dez¬voltat fenomenele carstice, se întâlnesc în Alpii Calcaroşi (lacul Hutten din trei doline, Dauben etc.).

Toate aceste tipuri genetice de lacuri dau un aspect deosebit peisajului alpin înalt, iar dimensiunile lor destul de mici, permit să fie reprezentate numai la scări detaliate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre marile lacuri, care formează ade¬vărate „mări interioare" situate la poalele nordice şi sudice ale Alpilor. Numite foarte frecvent lacuri subalpine sau de piemont, se desfăşoară pe distanţe foarte mari, mai ales pe versantul nordic. Seria lacurilor subalpine de pe versantul nordic incepe din vest cu lacul Bourget, situat pe un afluent al Rhonului, în apro¬pierea localităţii Aix-les Bains şi lacul Annecy de lângă localitatea cu acelaşi nume în Franţa. Spre est întâlnim lacurile Léman (Geneva), Thun, Brienz, Vier¬waldstätter (Celor Patru Cantoane), Zürich, Walen, Boden (Constanţa) în Elveţia, lacurile Ammer, Würm, Tegern, Chiem, Atter la poalele Alpilor Bavariei şi Salz-burgului în Germania şi Austria. Cele de pe versantul sudic, sunt mai puţine, dar mai grupate, pe o distanţă de numai 200 km, începând cu lacul Orta, în vest, Maggiore (Verbano), Lugano, Como (Lario) şi Iseo, în est.