Oceanul Pacific

Oceanul Planetar este definit ca atotcuprinzătoarea suprafaţă a enormelor întinderi de apă – bazinele oceanice, mările aferente (marginale) acestora şi mările mediterane.

De remarcat că în definiţia Oceanului Planetar nu se cuprind acele suprafeţe de apă denumite mări şi care nu au legătură directă, sau comunică prin strâmtori, cu oceanele existente pe glob. Frecvent, în literatura de specialitate se apreciază că din totalul suprafeţei Terrei de 510.000.000 km², folosind cele mai uzuale date statistice, Oceanul Planetar ocupă o suprafaţă de 361.070.000 km², cu un volum de apă de 1.362.455.000 km³, o adâncime medie de 3800 m şi o adâncime maximă în Fosa Filipinelor – Groapa Cook, de 11.516 m.

Se poate aprecia că din suprafaţa totală a Terrei, de 510.000.000 km², Oceanul Planetar ocupă aproximativ 71% (70,8%) adică aproximativ 361.000.000 km² iar uscatul 29% (29,2%) adică 149.000.000 km².

Distribuţia suprafeţelor ocupate de apă şi de uscat pe cele două emisfere, se prezintă astfel:

- emisfera nordică deşi poartă numele de emisfera continentală, este acoperită cu apă în procent de 61% (60,7%), uscatul, care cuprinde majoritatea suprafeţelor continentelor Asia, Europa, America de Nord şi Centrală şi jumătatea nordică a Africii, reprezentând 39% (39,3%);

- emisfera sudică, pe drept cuvânt numită, şi emisfera oceanică, apa ocupă un procent de 81% (80,9%), iar uscatul, reprezentat prin continentele America de Sud, partea sudică şi îngustă a Africii, Australia şi Antarctida, numai 19% (19,1%)

Oceanul Planetar ca unitate nedivizată, are următoarele caracteristici generale:

• prezintă continuitate (din orice punct al oceanului se poate ajunge în oricare alt punct fără a străbate uscatul);

• suprafaţa lui coincide cu suprafaţa geoidului;

• oceanele, în cea mai mare parte a lor, nu suferă direct influenţa ţărmurilor şi continentelor care le înconjoară.

O primă subdiviziune „tipologică”, dar şi regională a Oceanului Planetar, este aceea în: oceane şi mări. Tot unităţi, dar mai mici ale Oceanului Planetar, sunt şi golful, baia şi strâmtorile. Acestea pot fi socotite, cel mai adesea, şi ca părţi componente ale unui ocean oarecare sau al unei mări .

Oceanul este o mare întindere de apă pe glob, separată de continente, dar comunicând larg cu celelalte oceane. Are un regim atmosferic şi curenţi de apă proprii, o repartiţie specifică a temperaturii şi salinităţii apelor pe orizontală şi verticală. Relieful submarin este complex, fiind reprezentat prin platforma continentală, povârnişul continental, câmpia pelagică şi fosele abisale.

Marea este o întindere de apă mai mică, aproape închisă, care comunică cu Oceanul Planetar prin strâmtori de lăţimi variabile, puţin adânci, care nu permit schimbul cu apele din regiunile adânci ale oceanului. Marea majoritate a mărilor se dezvoltată pe platforma continentală, prezentând insule şi peninsule, adică urme ale continentului din preajmă.

Termenul de mare s-a extins, oarecum impropriu, şi asupra acelor întinderi de apă din interiorul continentelor care nu au nici o legătură cu oceanele. Aşa sunt, de exemplu, Marea Caspică, Marea Aral, Marea Moartă, care au mai mult caracteristici de lacuri şi care provin din vechi mări ce s-au „stins” pe parcursul evoluţiei geologice şi din care au rămas numai aceste resturi.

Oceanul Planetar se subdivide în patru oceane: Pacific, Atlantic, Indian şi Oceanul Arctic (Îngheţat de Nord; Mediterana Arctică). În tratatele mai vechi de geografie este menţionat şi un al cincilea ocean, Oceanul Îngheţat de Sud (Austral sau Antarctic).

Suprafaţa: 179.710.000 km² (161,7 mil. km² oceanul

propriu-zis)

Adâncimea medie: 4028 m

Adâncimea maximă: 11.516 m (Groapa Cook - fosa

Filipinelor)

Volumul apelor: 723.710.000 km³

Oceanul Pacific ocupă aproape jumătate (49,5%) din întreaga suprafaţă a învelişului de apă al Terrei, având o formă aproape circulară, ceea ce a făcut pe unii oameni de ştiinţă să presupună că din această parte a Terrei s-ar fi desprins Luna, ipoteză care a fost însă infirmată.

Oceanul Pacific este delimitat spre vest de ţărmurile continentelor Asia şi Australia, spre sud de Antarctida, spre est de cele două Americi, în timp ce limita nordică o formează coastele nord-estice ale Asiei şi cele nord-vestice ale Americii de Nord. Prin strâmtoarea Bering situată în extremitatea sa nordică, comunică cu Oceanul Îngheţat de Nord.