Amprenta ecologică

Când călătorim pentru a vizita situri naturale sau vechi situri istorice, adesea este posibil să descoperim o mulțime de aspecte care pot schimba opiniile noastre inițiale și punctele de vedere prestabilite. Este necesar, în multe cazuri, de un efort depus pentru a face o diferență între legende, tradiții, cunoștințe științifice și realitate. Impactul reciproc al unui sit antropic, actual sau istoric, cu mediu ambiant limitrof, precum și a activităților umane este cu siguranță foarte remarcabil [1].

Este necesar să se aibă în vedere o serie de evoluții globale, dacă dorim să înțelegem realitatea și de a avea o idee despre cum va fi evoluția noastră eco-culturală, mediul nostru și, probabil, viața noastră de zi cu zi.

Mediul ambiant poate fi definit ca o structură complexă și sistemică, ce integrează sisteme și subsiteme naturale și antropice, conectate prin relații de tip material, energetic și informațional. Conexiunile pot include câmpuri de natură fizică, chimică, biotică socială și economică, care contribuie la realizarea unei stări de echilibru capabile să asigure susținerea structurală și funcțională a componentelor considerate ca fiind elemente centrale ale sistemului [2].

Intervenția unor factori exteriori sistemului pot perturba echilibrul acestuia. Factorii exteriori pot acționa asupra legăturilor de tip informațional, energetic și material care unesc subsistemele componente, întrerupându-le sau perturbându-le. Întreruperea sau perturbarea acestor legături scot sistemul din starea de echilibru. După încetarea acțiunii factorilor exteriori sistemul revine, între anumite limite, la starea inițială de echilibru. Dacă intensitatea factorilor care intervin din exterior depășește o anumită limită, pe care o putem denumi “p r a g de i n f l u e n ț ă “, legăturile din interiorul sistemului vor fi perturbate sau rupte definitiv iar sistemul este scos ireversibil din starea de echilibru. De exemplu, un sistem ecologic supus influenței unor noxe (gaze toxice, praf industrial, radiații termice etc.) va reacționa un timp prin intermediul factorilor de autoregenerare revenind la starea de echilibru. Dacă însă aceste noxe depășesc pragul limită la care sistemul poate reacționa în sensul păstrării stării de echilibru (pragul de influentă), acest sistem nu-și mai poate reface legăturile interne și se dezmembrează. De multe ori pragul de influentă este de tip cumulativ, în sensul că, dacă pentru un interval definit, noxele (factorii exteriori) nu vor compromite sistemul, el va fi compromis după o perioadă prelungită de acțiune a acestor factori [3].

Sistemele ecologice au capacitate de autoreglare, răspunzând permanent la factorii de mediu care tind să le dezorganizeze. De asemenea au capacitatea de autoreglare în anumite limite și în anumite modalități specifice. Din aceste motive, intervenția factorului uman (antropic) în cadrul acestor sisteme prin organizarea de activități artificiale trebuie făcută astfel încât să nu distrugă această capacitate și echilibrul sistemului. În cazul în care sistemul ecologic și-a pierdut capacitatea de autoreglare și de menținere a stării de echilibru se produce o „catastrofă ecologică”, care de cele mai multe ori este imposibil de remediat.

Sistemele ecologice pot fi considerate printre cele mai complexe categorii de sisteme. Cu toate acestea, cum a fost posibil ca astfel de sisteme complexe, sofisticate, să fie parțial sau total afectate? Desigur, nu doar aspectele economice și geografice sunt explicațiile, ci și rolul amprentei ecologice și a schimbărilor climatice din perioadele respective. Evoluția unor situri istorice, de exemplu, ar trebui deci, abordată atât din punct de vedere ecologic și cultural, cât și din punct de vedere al schimbărilor mediului și schimbărilor climatice, însă această abordare nu este singulară. Să ne propunem să analizăm particularitățile acestor tipuri de patrimoniu zonale sau globale foarte interesante, în conexiune cu i nfluența schimbărilor de mediu asupra procesului evolutiv sau involutiv al acestora. Poate ca avem multe de învățat despre ceea ce s-a întâmplat.

Putem spune că amprenta ecologică s -a conturat ca fiind una dintre soluțiile de cel mai moderne și de analiză și că s-a bucurat, în ciuda disputelor pe care le-a creat, de o intensă mediatizare și largă acceptare [3].

Amprenta ecologică a unei populații poate fi pe scurt definită ca ”suprafața terestră și acvatică productivă din punct de vedere biologic, necesară producerii de resurse destinate consumului și asimilării deșeurilor produse de această populație, indiferent de localizarea respectivei suprafețe”.

Prin urmare, conform definițiilor stabilite de Wackernagel și Rees în 1995, amprenta ecologică este terenul biologic productiv necesar pentru satisfacerea consumului unei populații și absorbirea tuturor deșeurilor.

Scopul amprentei ecologice în faza inițială a definirii ei, era de a identifica și propune noi definiții și unități de măsură pentru dezvoltare, favorizând reorientarea economiei spre o valorificare superioară a omului și a naturii, urmărind să ia în considerare efectele sociale și economice ale modalităților de dezvoltare, efecte care nu figurează în calculele economice tradiționale. Există anumite limite minime de resurse acceptate pe cap de locuitor care pot fi consumate pe termen lung, durabil. De exemplu, într-o anumită zonă, fiecare cetățean ar putea să consume echivalentul a 2,3 hectare de resurse, dar în realitate consumă 2,4 hectare. Restul de 0,1 este „suportat” de zonele (țările) care consumă mai puține resurse, de obicei țările mai sărace.