Falsa emancipare a femeii în anii comunismului

Ceea ce se ştie până în momentul de fată despre femeia socialistă este că ea a trăit într-un mediu ostil dezvoltării şi integrării independente în societate aceasta din două motive: pe de o parte, societatea comunistă a preluat din mers prejudecăţile şi stereotipiile societăţii patriarhale romaneşti pre-comuniste, pe de altă parte, intenţiile modernizatoare ale statului comunist au însărcinat femeia cu o dublă povara, defeminizând în spaţiul public prin anularea identităţii sale specifice şi exploatându-i la maximum capacităţile femeieşti în spaţiul privat.

Câteva acţiuni cu maximum impact mediatic vizând femeile au marcat scena politică romanescă în anii ’70 şi ne-ar putea îndreptăţi să afirmăm, în spiritul, epocii ca „socialismul ne oferă un bogat şi cu totul deosebit tablou al devenirii şi evoluţiei femeii că „homopoliticus” şi ca persoana independentă din punct de vedere economic „femeia proprietar, producător şi beneficiar al bunurilor ce se făuresc”1.

Autoarele Zoe Petre2 şi Gail Cligman afirma că susţinuta campanie de promovare a femeilor în politică în anii ’70 a legitimat, de fapt, ascensiunea politică a primei femei a ţării, Elena Ceauşescu. Plecând de la această ipoteză s-a încercat refacerea calităţii procesului de integrare a femeilor în spaţiul politic şi modalităţile de construire a discursului pro-feminist al conducătorului partidului, Nicolae Ceauşescu, pe deoparte, şi pe de altă parte, acţiunea de transformare progresivă a femeii într-un intermediar al propagării cultului personalităţii al „primei doamne a ţării”, Elena Ceauşescu.

Încă din 1947 au fost înfiinţate secţii speciale ale Comitetului Central al Partidului Comunist Roman pentru sindicate, femei, ţărani şi tineret; în februarie

1Deliman, Ecaterina, Femeia, personalitate politică în societatea noastră socialistă,Editura Politică, Bucureşti, p. 30-31.

2Petre, Zoe, Promovarea femeii despre destructurarea sexului feminin, în Lucia Boia (coord.), Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, Bucureşti 1998, p.255-271.

1948 se înfiinţează prima organizaţie de masă a femeilor, nesubordonată oficial Partidului Muncitoresc Roman (PMR), dar condusă de femei membre ale partidului şi care îşi declaraseră totală adeziune la programul acestuia – Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR); preşedintă de onoare are cominternista Ana Pauker, ministra de externe, preşedinta activa – Constanta Crăciun, iar secretara generală Alexandra Sidorovici3.

Alexandra Sidorovici declara la prima întrunire a UDFR din martie 1948 că principala sarcină a organizaţiei este „lumânarea şi ridicare nivelului cultural, economic şi cultural al femeilor de la sate”4. Aceasta campanie de promovarea a femeii în spaţiu public a afectat integritatea acesteia, deoarece a transformat-o într-un obiect asexuat supusă fiind dublei predestinări cea naturală şi cea socială5.

Acţiunile afirmative au fost controlate de autorităţile partidului şi de liderul acestuia, iar femeia a fost considerată mai întâi trup, discriminările de gen continuând să funcţioneze şi în această perioadă autoproclamata „emancipare”. Mai mult, etalonul evaluării femeii în spaţiul public a fost modelul unic de comportament social proiectat de regim, format din două mari componente, expresia unui amestec de virtuţi tradiţional femeieşti şi tradiţional bărbăteşti: stahanovism productiv şi reproductiv inspirate de orgoliul sacrificiului în numele unui ideal, şi „activism” şi militantism politic de sorginte masculină.