Fenomenul Pitești - apogeul dezumanizării

Singurul motiv pentru care Partidul Comunist exista, singurul motiv al politicii în sine, este de a obţine puterea. O dată ce puterea este obţinută, ea trebuie păstrată cu orice preţ. Pentru aceasta, conducătorii trebuie să fie puternici, iar condiţia esenţială pentru sporirea puterii lor, este slăbirea poporului. Oamenii, masele aforme, trebuie să fie slabe, trebuie să fie supuse, nu trebuie să gândească prea mult, sau chiar deloc, nu trebuie să ridice probleme, nu trebuie să conteste ceea ce le este spus sau impus. Precum în romanul lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, minţile lor simple trebuie să se lase în voia Partidului, care întotdeauna ştie ce este mai bine pentru ei. Dacă oamenii nu au o ocupaţie şi dacă nu simt permanent o prezenţă ameninţătoare, dacă oamenii nu se tem, atunci poate vor avea timpul sau curajul de a gândi sau de a crede, fără supravegherea partidului, iar ideile şi dorinţele sunt dăunătoare.

Experimentul Piteşti este poate punctul culminant al evoluţiei dezumanizării într-un sistem totalitar. Încercarea de a reeduca, de a impune o cale despre care nimeni nu era convins că era cea corectă, distrugerea, dacă nu fizică, atunci psihică a unor fiinţe umane, sadismul inimaginabil, strigătele de durere care vor răsuna pentru totdeauna în amintirile supravieţuitorilor, toate acestea şi-au găsit apogeul în Închisoarea din Piteşti. Aici au fost închişi aproape 5000 de studenţi, membrii ai Partidului Naţional Ţărănesc, membri ai Partidului Naţional Liberal, tineri inspiraţi de Garda de Fier sau membri ai comunităţii evreieşti. Este considerat a fi cel mai mare program de îndoctrinare şi de spălare a creierelor din întreaga Europă de Est.

Neculai Popa, unul dintre supravieţuitori vorbeşte despre acel loc de tristă amintire: Închisoarea Piteşti este cunoscută şi va rămâne în istorie prin atrocităţile şi crimele ce au fost comise în timpul reeducării. Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi şi eu în această perioadă în penitenciarul din Piteşti, unde am putut să văd cum a fost creat omul, cu virtuţile sau slăbiciunile sale. Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil, evoluţia acestei reeducări gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului.

Începând cu noaptea de 6 decembrie 1949, 22 de deţinuţi politici, în frunte cu Eugen Ţurcanu (fost legionar, închis de comunişti după cel de-Al Doilea Război Mondial), au fost selecţionaţi pentru a smulge de la ceilalţi deţinuţi orice informaţie care nu a apărut în anchetele anterioare, orice ar fi putut fi considerat folositor pentru stârpirea oponenţilor regimului. Aceştia, torturaţi în prealabil ca şi ceilalţi deţinuţi, au acceptat, sub promisiunea eliberării şi chiar a încadrării cu grade în Securitate.

Metodele erau dintre cele mai diverse. Gândindu-ne astăzi, ni se pare incredibil că pot exista minţi atât de diabolice încât să inventeze astfel de modalităţi de a tortura trupurile şi sufletele unor oameni care nu erau cu nimic diferiţi faţă de ei.

Una dintre cele mai utilizate metode era plasarea în aceeaşi încăpere atât a bandiţilor nereeducaţi cât şi a reeducaţilor. Aceştia din urmă erau infiltraţi printre ceilalţi, ascunzându-şi ideile, căutând să-şi facă prieteni şi să asculte destăinuiri. După ce se creau suficiente legături şi si dezvăluiau suficiente secrete, reeducaţii se întorceau împotriva noilor lor prieteni, pedepsindu-i pentru gândurile lor. Efectul de groază era uriaş, întrucât cei loviţi nu ştiau ce s-a întâmplat, cine îi loveşte şi de ce. După această primă învingere a opozanţilor sistemului, urma Tratamentul. Timp de săptămâni, uneori chiar luni, deţinuţii erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Inventivitatea torţionarilor a întrecut orice limite. Cu greu pot fi descrise aceste episoade de chinuri.

Ei trebuiau să renege tot ceea ce crezuseră până atunci (politică, religie, familie) şi să se declare convinşi de superioritatea comunismului şi de necesitatea reeducării în spiritul său. Trebuiau să denunţe pe cei apropiaţi, să povestească orice eveniment vag semnificativ sau dacă nu aveau nimic de spus, erau forţaţi să inventeze. În final, trebuiau să se declare disponibili pentru reeducarea altor prizonieri