Grigore Gafencu

Grigore Gafencu, jurist, om politic și jurnalist, născut în București la 30 ianuarie 1892, având origini englezești, bunicul patern fiind englez. Studiile și le-a început în orașul natal, continuându-le la Geneva și Paris, obținând în 1914 doctoratul în științe juridice. În timpul Primului Război Mondial, Gafencu a participat la operațiunile militare in perioada 1916-1918, ca observator aerian în cadrul escadrilei româno-franceze „Farman VII”. Pentru faptele sale din timpul primului război, va primi distincția „Coroana României, „Crucea de Război” britanică și cea mai înaltă distincție românească de război: Ordinul militar de război „Mihai Viteazul” clasa a III-a.

În perioada interbelică, Grigore Gafencu s-a dedicat profesiei sale, avocatura, cochetând în același timp și cu jurnalismul și politica. Privind jurnalismul, acesta va trece repede de la stadiul de redactor la cel de fondator de ziare în perioada interbelică, printre care amintim: Revista Vremii (1921-1924), Argus, Timpul. În privința activității politice, acesta în perioada 1928-1941 a ocupat mai multe funcții, printre care merită amintite: secretar general și subsecretar al Ministerului Afacerilor Externe, ministru de externe în perioada 1938-1940, ministrul României la Moscova 1940-1941.

Pe plan extern, Gafencu a fost în contact cu aproape toate personalitățile politice și diplomatice ale vremii. Va părăsi în noiembrie 1941 țara, fiind nemulțumit de politica românească de după 22 iunie 1941, considerând în același timp că va putea aduce mai multe servicii României din exterior, stabilindu-se în Elveția.

Aflat în exil, Grigore Gafencu publică în Elveția în anul 1946, lucrarea Ultimele zile ale Eruopei, a cărei idee centrală era necesitatea restaurării Europei pe baza echilibrului în diversitate, lucare care se va bucura de un real succes, reprezentând la Conferința de Pace de la Paris un instrument de lucru care se afla pe masa delagaților, astfel lucrarea îl face pe diplomatul român unul dintre cei mai avizați analiști ai celui de-al Doilea Război Mondial, dar și ca un promotor al unei Europe Unite.

După terminarea Conferinței de Pace, Gafencu se va îndepărta de teza echilibrului european din lucrarea Ultimele zile ale Europei, orientându-se în zona oamenilor politici ai vremii care vedeau pentru salvarea Europei prin apariția unei organizații continentale suprastatale de tip federativ.

În luna mai a anului 1948, recent întors din Statele Unite ale Americii, unde a ținut câteva conferințe, participă la întrunirea simpatizanților ideii de unitate europeană, în cadrul Congresului European de la Haga din 7-10 mai 1948, unde au participat peste 700 de personalități din toate țările continentului european, printre care și fostul premier britanic Winston Churchill. Pentru Grigore Gafencu, evenimentul a constituit un moment de recunoaștere a valorii sale prin faptul că făcea parte din prezidiu.

Cunoscând punctul de vedere occidental potrivit căruia URSS trebuia lasată în afara proiectului european, odată cu el erau abandonate și țările aflate în sfera de dominație a URSS, Gafencu a fost tentat să se înscrie și el pe această coordonată.

În prima zi a Congresului Europei, Grigore Gafencu ține un discurs la sesiunea de deschidere, referitor la necesitatea fundamentării Uniunii Europene ca o condiție esențială pentru asigurarea securității europene prin scoaterea Europei de Est de sub influența sovietică.

Încă de la începutul discursului, Gafencu sublinează faptul că este un est-european, iar faptul că are doar funcția de „observator” în cadrul Congresului, datorită faptului că această funcție le-a fost atribuită tuturor persoanelor care aparțineau țărilor aflate în spatele Cortinei de Fier, împotriva voinței lor, nu se simte limitat deloc, deoarece scopul principal este cel de a salva Europa. După discursul său, tuturor participanților originari din Europa de Est li se va schimba titlul din observatori în delegați.

Acesta sublinează ideea de unitate europeană și că nu ar trebui să se contureze deosebiri între diferite state ale Europei, evidențiază faptul că „nu există mai multe specii diferite de europeni; nu există decât o singură Europă; Europa nu poate renaște în Vest, dacă moare în Est”. În același timp, Gafencu consideră că exprimă sentimentul cel mai profund atât al României, cât și a celorlalte țări vecine, care ne împărtășesc destinul.