Problema românească și problema germană la 1866 - conexiuni de politică externă

Evenimentelor de la 1866 din “lumea germana” si din “cea romana” li s-a acordat insuficienta atentie. Aceste evenimente au fost luate in considerare numai in masura in care se incadrau mersului “ marii politici” Nu este de mirare, de aceea, ca realitatile istorice ce dadeau continut notiunilor de “chestiune romana” sau de “chestiune germana” ne apar situate in sfere de actiune politico-diplomatica diferite. Astfel, “chestiunea germana” se raporta la “ ordinea “ ce avea drept fundament sistemul de tratate de la 1815; in schimb, “chestiunea romana” va fi recunoscuta formal ca problema internationala in contextual conflictului European din anii 1853- 1856, ea mentinandu-se pe agenda “marii politici” in functie de “ ordinea” consacrata si de clauzele tratatului de pace din 30 martie 1856.

Realitatile istorice ce au dat continut notiunilor de “chestiune romana” sau de “chestiune germana” ne apar situate in sfere de actiune politico-diplomatica diferite. Daca “chestiune germana” se raporta la ordinea stabilita in urma sistemeleor de tratate de la 1815, “chestiunea romana” va fi recunoscuta formal ca problema internationala in contextual conflictului european din anii 1853- 1856.

Unii diplomati acorda un important spatiu stabilirii locului probemei romanesti in cuprinsul problemei orientale. Blondeel van Cuelebroeck, in 1853, formuleaza observatii importante cu privire la situatia Imperiului Otoman cae “ nu poate nici sa traiasca, dar nici sa moara”. Caderea Imperiului Otoman, spune el, este inevitabila; unitatea acestuia poate fi mentinuta doar prin crearea intre Rusia si imperiul sa a unei Belgii, prin eliberarea Moldovei, a Tarii Romanesti si a Serbiei si transformarea lor in state neutre si independente.

Dupa 1856, ceea ce preocupa cercurile politice europene era problema edificarii statului national german, a carui solutionare si-o disputau, mai ales dupa 1848, Austria si Prusia. Cea din urma putere, Prusia, tematoare sa nu fie pusa “ a la porte d’Europe” de intrigile Austriei, va cauta sa profite de orce imprejurare de natura sa scoata Austria din Confederatia Germana. Austria se dovedea in mai mare masura adepta a fiintarii “concertului European”, a mentinerii ordinii de la 1815. Oamenii de stat autrieci si prusieni vor utiliza un “limbaj de cancelarie” ce sa lase impresia ca ei faceau o totala distinctie intre problemele ce angajau marea politica in Occident sau Orient. Asfel, Bismarck, sustine ca el nu citeste deloc curierul diplomatic de Constantinopol.

Pozitia cabinetului prusian fata de unele proble internationale a trebuit sa fie, de la 1856 la 1862, in consonanta cu aproprierea franco-rusa. Prin Conventia de la Paris din august 1858, puterile europene contractante pe langa faptul ca au refuzat cele patru dorinte fundamentale ale adunarilor ad-hoc au hotarat si in privita organizarii interne a Principatelor.

Asadar, nesocotind deliberarile romanilor de a li se recunoaste un drept de a fi(suveranitatea), le-au prescris un mod de a fi(de a se organiza). Deliberarile forurilor internationale pe tema”chestiunii romane” in anii 1856- 1858, probasera ca Anglia, impreuna cu Autria si Turcia constituiau o grupare opusa celei alcatuita de Franta, Prusia, Rusia si Sardinia. Aceasta formula nu va rezista mult, in 1863 produandu-de o reapropriere autro- pruso- rusa. Pozitia comuna a Vienei si Petesburgului, ostila domniei lui Lexandru Ioan Cuza si mentinerii Unirii Principatelor, va fi tot mai evident pe parcursul anilor 1864-1865. O pozitie asemanatoare avea si Prusia, dar cabinetul de la Berlinse va eschiva de la adopatrea unei pozitii precise fata de faptele implinite la Bucuresti. Guvernul Prusian va admite ca lovitura de stat din 2 mai 1864 a domnitorului Cuza era contrara tratatelor, dar atunci cand I se va solicita o pronuntare formala, acelasi cabinet se dezice de orce interes direct al Prusiei in problema Principatelor sau in “chestiunea orientala”.

Astfel se creeaza doua linii politice: consensul franco- anglo- italo- prusian favorabil mentinerii noilor stari de lucru din Principate, cu conditia sanctionarii lor cu un acord romano-otoman, la care sa-si dea adeziunea si puterile garante in opozitie cu aproprierea ruso- autriaca.