Strategia Marii Britanii Față de Problema Petrolului Românesc în Perioada Interbelică

În anii 1938 si 1939 şi în lunile premergătoare celui de al II lea război mondial, petrolul atinsese cote maxime de interes fiind “motorul” din spatele armatelor statelor europene. Producţia petrolieră a României a luat o dezvoltere foarte mare în perioada de după Primul Război Mondial, atingând punctul culminant în 1936, când s-a ridicat la 8,7 milioane de tone. Din acest moment, însă, asistăm la o scădere într-un ritm accelerat, producţia reducându-se la 7,2 milioane în 1937, la 6,6 milioane în 1938, ajungând la 6,2 milioane de tone în 1939. Producţia din 1939 era în scădere cu 29% faţă de anul 1936, când a atins punctul culminant. România era însă pe locul 6 în lume în topul ţărilor producătoare de petrol, după S.U.A., Rusia, Venezuela, Indiile olandeze şi Iran. Producţia anuală se ridica la 4% din producţia mondială . În ciuda garanţiilor oferite de Marea Britanie, României la 13 aprilie 1939 şi a acordului economic incheiat la 11 mai 1939, guvernul britanic încercând să prevină izbucnirea unui război local între România şi vecinii ei care făceau presiuni tot mai puternice ca Bucureştiul să facă anumite concesii teritoriale, a încercat să inducă autorităţiilor române o mai mare permeabilitate în discutarea retrasării graniţelor de vest şi sud-est ale României. Lordul Halifax considera că dacă pretenţiile Ungariei şi Bulgariei erau indeplinite atunci ele nu ar mai fi dorit să împărtăşească cauza Germaniei. Marea Britanie era interesată de soarta industriei petroliere româneşti deoarece în contextul în care Wehrmachtul depindea în mari proporţii de petrol, era vital ca Londra să nu permită Germaniei achiziţionarea unor cantităţi mari de petrol sau produse adiacente . După momentul Tilea, în care România captase în mod intens atenţia Londrei, petrolul românesc reuşise să facă acelaşi lucru dar cu un grad de risc mai mare şi cu un timp de reacţie mai scurt din partea oficialilor britanici. În planurile britanice petrolul românesc era considerat un excelent înlocuitor celui ce venea dinspre golful Persic . Mareşalul Petain preciza că “principala preocupare a naţiunilor” era asigurarea “mijloacelor materiale caracterizate prin viteză şi putere” toate aceastea funcţionau pe bază de derivate ale ţiţeiului. Un publicist, comentand importanţa petrolului la nivel mondial spunea că “primul conflict mondial a pus în lumină importanţa decisivă pe care a caştigat-o petrolul in viaţa modernă. Ce de-al doilea a demonstrat că el a devenit sângele insuşi al războiului .”

Marea Britanie deţinea în România acţiuni semnificative la societăţi petroliere importante precum “Astra Română”, “Steaua Română” sau “Unirea” iar împreună, reprezentanţii Franţei şi Angliei controlau trei sferturi din producţia şi exporturile româneşti de petrol. În ceea ce priveşte investiţiile statelor democratice Occidentale, Franţa, Marea Britanie, Olanda şi Belgia in industria petrolieră, acestea investeau aproximativ 45% faţă de 3% şi 0,2 ale Italiei şi respectiv Germania. Londra a coordonat acţiuniile şi poziţiile acestor societăţi în aşa fel încât ele să nu fie direcţionate în sprijinirea economiei şi efortului de război al Germaniei. Statutul Marii Britanii a impus chiar inainte de izbucnirea celui de al II lea Război Mondial, să oprească importurile germane de materii prime din Romania şi blocarea tranzitului acestora către Germania . Foreign Office-ul îl insărcinase pe ministrul britanic de la Bucureşti, Sir Reginald Hoare să abordeze problema petrolului românesc cu regele Carol al II lea. Astfel pe 1 aprilie 1939 diplomatul englez s-a intâlnit cu suveranul român şi l-a informat de îngrijorarea Marii Britanii privind destinul resurselor de petrol româneşti în cazul unei invazii germane. Regele român i-a răspuns omologului său că a pus problema petrolului într-un fundal greşit deoarece “ipoteza pe care a emis-o însemna că toată ţara e cotropită, interesul lor, tot atât cât şi al nostru, este să nu ajungem aici .”

Spre sfârţitul deceniului patru al secolului XX, se poate constata un interes crescând al Marii Britanii pentru ca România să nu livreze cantităţi mari de petrol către Germania. Reacţiile marilor cancelarii europene în dosarul petrolului românesc au fost puternic motivate de interesele proprii, care erau afectate după tratatul încheiat la 23 martie 1939, între România şi Germania. Prim-ministrul Neville Chamberlain declara la 27 martie în Camera Comunelor că efectul tratatului commercial româno-german “va depinde de direcţia în care mărfurile vor fi exportate.” Chamberlain mai spunea că va trebui trimisă o delegaţie britanică în misiune comercială în România . Negocierile pentru tratatul economic din 23 martie 1939 şi-au aflat reflexul în noile disponibilităţi declarate de Paris şi Londra pentru pieţele române de cereale şi petrol, iar acestea au fost concretizate în acordul economic franco român, semnat la Paris , la 31 martie 1939 şi protocolul anglo-român, semnat la 11 mai 1939, întărit de un accord la 12 iulie 1939 .