America și războiul din Vietnam

În creuzetul vietnamez, experiența internațională americană s-a întors împotriva ei. Societatea americană nu a dezbătut, așa cum ar fi făcut altele, neajunsurile politicii proprii, ci necesitatea ca America să-și asume vreun rol pe arena internațională. Tocmai acest aspect al controversei privind Vietnamul a produs răni care s-au dovedit atât de dificil de uitat și aproape insurmontabile din anumite puncte de vedere.

Nu s-a întâmplat des ca urmările acțiunilor întreprinse de o națiune să fie atât de departe de intențiile sale inițiale. În Vietnam, America a pierdut complet din vedere principiul de bază al politicii externe pe care Richelieu îl avansase cu trei secole mai devreme: „între lucrul care trebuie susținut și forța care urmează să-l suțină trebuie să se afle un raport de proporție geometrică”. O abordare geopolitică conformă unei analize a interesului național ar fi făcut distincția între ceea ce era semnificativ din punct de vedere strategic și ceea ce era periferic. Ea ar fi întrebat de ce crezuse America util pentru securitatea sa să stea deoparte în 1948, cand comuniștii cucereau marele premiu care era China, iar acum își identifica securitatea națională cu o țară asiatică mult mai mică și care nu mai fusese independentă timp de 150 de ani și nici nu cunoscuse vreodată independența în granițele ei actuale. Analiza geopolitică a pericolelor specifice create de cucerirea comunistă a unei țări îndepărtate a fost considerată subordonată celor două sloganuri pereche, al opunerii împotriva agresiunii în abstract și al împiedicării extinderii comunismului. Victoria comunistă în China întărise convingerea politicienilor americani că nici o continuare a expansiunii comuniste nu mai putea fi tolerată și nici trecută cu vederea .

Când, în secolul XIX, Bismark, super-practicianul Realpolitikului, și-a găsit cei mai apropiați aliați - Rusia și Austria- într-o aprigă dispută privind frământările din Balcani, care se desfășurau la câteva sute de mile depărtare față de granințele Germaniei, el a spus răspicat că Germania nu va intra în război din cauza problemelor din Balcani; pentru Bismark, Balcanii nu valorau, după propria-i expresie, „nici cât oasele unui grenadier pomeran. Statele Unite nu și-au bazat calculele pe o matematică similară. În secolul XIX, președintele John Quincy Adams își avertizase compatrioții asupra pericolului unei aventurări în afara granițelor pentru urmărirea unor „monștri îndepărtați”. Totuși, maniera wilsoniană de a aborda politica externă nu permitea nici o distincție între monștrii care trebuiau distruși. Universalist în abordarea ordinii mondiale, wilsonismul nu s-a bazat pe o analiză a importanței relative a diverselor țări, astfel America fiind obligată pentru ceea ce credea ea că este drept, indiferent de condițiile locale și de geopolitică .

În cursul secolului XX, președinții au susținut că America nu avea interese egoiste și că principalul obiectiv internațional urmărit era pacea și progresul. În acest spirit Truman, în discursul său inaugural din 20 ianuarie 1949, își angaja țara în slujba scopului utopic al unei lumi în care „toate națiunile și toate popoarele sunt libere să se guverneze așa cum cred ele de cuviință”. În cele două discursuri ale sale, Eisenhower a preluat aceeași temă într-un limbaj încă și mai exaltat. El a descris o lume în care tronurile au fost răsturnate, imperii uriașe fuseseră măturate de pe fața pământului și noi națiuni au luat naștere: „Concepând apărarea libertății, ca și libertatea însăși, ca fiind unică și indivizibilă, noi tratăm toate continentele și popoarele cu egal respect și cinstire” . Kennedy vedea generația sa ca fiind descendentă a primei revoluții democratice din lume, afirmând în mod solemn că „toate națiunile trebuie să știe, indiferent dacă ne vor binele sau răul, că vom plăti orice preț, vom purta orice povară, vom înfrunta orice greutate, vom sprijini orice prieten și ne vom opune oricărui dușman pentru a asigura supraviețuirea și succesul libertății”. Discursul acesta era cealaltă față a monedei lui Palmerston, care spunea că Marea Britanie nu avea prieteni, ci numai interese .

Documente politice și declarații oficiale ale vremii arată că expansiunea comunismului în lume nu a fost pusă sub semnul întrebării nici o clipă. În februarie 1950, cu patru luni înaintea declanșării conflictului în Coreea, Documentul 64 al Consiliului Național al Securității conchidea că Indochina era o „zonă cheie a Asiei de Sud-Est și se află sub amenințare directă”. Memorandum-ul a marcat începutul așa numitei Teorii a Dominoului, care prevedea că, în cazul căderii Indochinei, Burma și Thailanda aveau să cadă și ele curând, iar „echilibrul Asiei de Sud-Est se va afla atunci în mare pericol”. În ianuarie 1951, Dean Rusk declara că „a neglija continuarea cursului actual la limita maximă a posibilităților noastre ar fi dezastruos pentru interesele noastre în Indochina și, ca urmare, în restul Asiei de Sud-Est”. În luna apriilie anului precedent, documentul 68 al CNS concluzionase că echilibrul global în Indochina se afla în pericol: „orice extindere substanțială a ariei de dominație a Kremlinului ar crea posibilitatea ca nici o coaliție capabilă să înfrunte Kremlinul cu o forță mai mare să nu poată fi formată” .