Realismul și războiul rece

Introducere

Lucrarea de fata incearca sa demonstreze ca evolutia gandirii realiste in relatiile internationale poate fi inteleasa ca o incercare repetata si mereu esuata de a transforma principiile practicii diplomatice europene si americane din secolul al XIX-lea in legi generale ale unei stiinte ce se doreste a fi americane.

Cateva consideratii ce trebuie trecute in aceasta introducere ar fi acelea ca realismul apare ca o reflectie in gandirea relatiilor internationale asemenea strategiei scolii de filosofie de la Torino, strategie care consta in intrebari de felul: “Care socialism?”, sau in cazul nostru “Care realism?”. Caci realismul se bucura de o impresionanta varietate interna. Exista aproape tot atatea teorii realiste cati teoreticieni sunt.

Aceasta lucrare preia, din actualul moment reflexiv in relatiile internationale, convingerea ca in cazul realismului nu poate exista o definitie care sa vina de la sine. Acest lucru se datoreaza numeroaselor studii, uneori contradictorii, dar si diverselor critici care au fost aduse de-a lungul timpului acestei teorii, sau scoli de gandire, cum a fost numita de altii. In primul capitol al tezei am incercat sa construiesc o imagine de ansamblu asupra realismului, aducand in prim plan contributiile parintilor fondatori ai acestei teorii dar si exemple din istorie care sa intareasca adevarul afirmatiilor.

In capitolul al doilea am incercat sa aduc in atentie principalele crize ale Razboiului Receexplicate, interpretate intr-o maniera realista. Atat cauzele cat si modul de desfasurare a crizelor din aceasta perioada au tinut aprinse mintile teoreticienilor realisti care in zeci de lucrari au raspuns la intrebari care au adus raspunsuri, chair daca nu absolute, la enigmele care au caracterizat perioada Razboiului Rece.

In speranta ca materialul adunat si analiza mai mult sau mai putin personala a evenimentelor a creat o imagine de ansamblu asupra acestui curent de gandire, as dori ca in final sa inchei spunand ca ata timp cat relatiile internationale vor fi in continuare ghidate de acea lege a junglei, in absenta unei puteri reglatoare, vor exista mereu teoreticieni care sa priveasca evenimentele dintr-o perspective realista.

Capitolul I

Realismul

, o pozitie centrala in studiul relatiilor internatinale. Aceasta abordare, numita realism, este favorizata de unii cercetatori ai relatiilor internationale si contestata vehement de altii, dar luata aproape de toti in calcul.

Realismul (sau realismul politic) este o scoala de gandire care explica relatiile internationale in termini de putere. Exercitatrea puterii intre state este uneori numita realpolitik sau doar politica de putere. In mod fundamental aceasta paradigma are la baza o serie de consideratii filosofice asupra naturii umane: omul ester au, egoist si supus unei inclinatii naturale catre cautarea puterii, a dominatiei; ca atare el traieste intr-o permaneta nesiguranta, fiind marcat de o profunda neincredere in oameni si suspiciune la adresa celorlalti. In consecinta, si societatile si institutiile create de om vor avea aceleasi particularitati.

Realismul, in forma cunoscuta, s-a dezvoltat ca reactie la traditia liberala, pe care realistii au numit-o idealism. Idealismul pune accent mai degraba pe dreptul international, moralitate si organizatiile internationale, decat numai pe putere, ca eveniment cheie al relatiilor internationale. Idealistii considera ca natura umana este in mod fundamental buna. Cu obiceiuri bune, educatie si structurile internationale potrivite, natura umana poate devein baza unor relatii internationale cooperante si pacifiste. Idealistii vad sistemul international drept unul bazat pe o comunitate de state cu potentialul de a lucra impreuna pentru depasirea problemelor mutuale. Pentru idealisti, principiile realtiilor internationale trebuie sa decurga din moralitate.

Idealistii au fost active mai ales in perioada interbelica, in urma unei experiente dureroase din Primul Razboi Mondial. Presedintele Statelor Unite Woodrow Wilson si alti idealisti si-au pus sperantele de pace in Liga Natiunilor, ca structura formala a comunitatii natiunilor.

Pentru autorii realisti nu exista nici o schimbare in natura umana, de unde decurge in mod necesar ca nu exista progres. Din acest punct de vedere realismul este o paradigma conservatoire. Asadr realismul, ca si idealismul de altfel, urmareste in ultima instanta sa investigheze acele concepte fundamentale si cadre de gandire pe care le folosim in mod usual pentru a expica si exprima realitatea: putere, ratiune, interes. Mai mult decat atat, principala lor premise este una esentialmente filosofica – natura umana.

Ceea ce este demn de mentionat este faptul ca realistii se bazeaza pe o lunga traditie. Strategul chinez Sun Tzu, care a trait acum 2000 de an, i-a sfatuit pe conducatorii de state cum sa supravietuiasca intr-o era in care razboiul devenise, pentru prima data, un instrument sistematic al puterii. Sun Tzu a argumentat ca rationamentele morale nu le erau foarte folositoare conducatorilor statelor acelor vremuri, confruntati fiind cu vecini inarmati si periculosi. Sun Tzu le-a aratat conducatorilor cum sa-si folosesca puterea pentru a-si promova interesele si pentru a-si asigura supravietuirea.

In aproximativ aceeasi perioada, in Grecia, Tucidide a facut o descriere a Razboiului Peloponeziac (431-404), care era concentrate pe puterea relative dintre orasele grecesti. El a afirmat ca “cei puternici fac ceea ce au puterea sa faca, iar cei slabi sufera ceea ce trebuie sa sufere.” Mult mai tarziu in Italia renascentista Niccolo Machiavelli indemna principii sa se concentreze pe actiunile immediate de a ramane la putere, incluzand manipularea publicului si aliantele militare.

In secolul al XVII-lea filosoful englez Thomas Hobbes a vorbit despre libertatea pentru toi care exista atunci cand guvernul este absent si oamenii cauta implinirea propriului interes. A numit acesta “stare naturala” sau “stare de razboi” – ceea ce noi am numi acum legea junglei in contrast cu domnia legii. Hobbes a sustinut o monarhie puternica (pe care el a numit0o Leviathan) pentru a domestici acesta stare. Realistii vad in aceste figure istorice dovada importantei politicii de putere, care este atemporala si transcedentala.