Realismul Politic - O Teorie Prescriptivă

Precizări terminologice

„Realismul” este un termen folosit în diverse moduri într-o varietate de discipline. În filozofie, este o teorie ontologică opusă idealismului şi nominalismului. „Realismul ştiinţific” este o filozofie a ştiinţei opusă în mod variat empirismului, instrumentalismului, verificaţionismului şi pozitivismului. „Realismul” în literatură şi cinema este opus romantismului şi abordărilor „de evadare”.

În RI, realismul politic este o tradiţie a analizei care accentuează imperativele pe care statele le întâmpină în punerea în practică a puterii politice a interesului naţional.

Realismul politic, Realpolitik „Politica puterii”este cea mai veche şi mai adoptată teorie a RI, o importantă abordare limitată dar puternică a dedesupturilor relaţiilor internaţionale.

Teoria este o abstracţie artistică. Ea ne deviază atenţia de la detaliile ce crează confuzie, direcţionând-o spre ceea ce este mai important în studiu. Teoriile sunt semnale, lentile sau filtre care ne direcţionează către ceea ce conform teoriei este esenţial pentru înţelegerea unor părţi ale lumii. Teoriile RI au două dimensiuni importante. Ele sunt orientări generale înrădăcinate într-o concentrare centrală materializată sau intrinsecă ; includ deasemenea teorii explicative particulare, modele sau propuneri

Variante ale teoriei realismului

Realiştii accentează constrângerile politice impuse de egoismul uman şi absenţa guvernării internaţionale (anarhia), care necesită “primordialitatea puterii şi securităţii în întreaga viaţă politică”

Raţionalitate şi stat-centrismul sunt frecvent identificate ca premise realiste de bază Dar nicio teorie a RI nu presupune iraţionalitatea. Şi dacă ne gândim la “state” ca la o reducere la “grupuri conflictuale” sau “unităţi” , stat centrismul este larg (deşi nu universal) agreat în teoriile internaţionale.

Conjucţia anarhie-egoism şi imperativele rezultante ale politicii puterii generează esenţa realismului. Figurile emblematice ale secolului 20, îi includ pe americanii Geoge Kennan, Hans Morghentau, Reinhold Niebuhr şi Kenneth Waltz, pe englezul E.H. Carr în Marea Britanie, precum şi Niccolo Machiavelli şi Thomas Hobbes. De asemenea, Thucydides este câteodată considerat realist.

Realiştii, deşi recunosc că dorinţele umane sunt foarte largi şi remarcabil detaliate, accentuează “limitările pe care aspectele sordide şi egoiste ale naturi umane le impun exercitării diplomaţiei” Aşa cum Machiavelli spune în politică trebuie să acţionăm ca şi când “toţi oamenii sunt slăbiţi şi întotdeauna vor lăsa să se manifeste bolnăviciunea minţii lor când apare oportunitatea” atunci “este cel mai important să nu impunem cerinţe mai mari naturii umane decât slăbiciunea acestuia poate satisface”

Cîţiva teoreticieni adoptă realismul ca o teorie generală a politicii. Mai mult, tratează realismul ca teorie a politicilor internaţionale. Acest lucru mută atenţia noastră de la natura umană la structura politică. “Diferenţa dintre civilizaţie şi barbarism este o revelaţie a ceea ce este în esenţă aceeaşi natură umană aflată în condiţii diferite” În interiorul statelor, egoismul este de obicei substanţial restricţionat de regula anarhiei politice. RI permit şi încurajează anarhia, respectiv a manifestării celor mai josnice conduite ale naturii umane.

Conducerea unui stat, de aceea implică rezolvarea şi managementul conflictului, nu eliminarea acestuia; căutarea unei lumi mai puţin periculoase mai degrabă decât una sigură, justă şi pacifistă. Consideraţiile etice trebuie să lase loc “raţiunilor de stat”.

“Realismul acceptă faptul că principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunilor statelor”

Mulţi realişti în special în ultimele decade au pus un accent aproape exclusiv pe anarhie, absenţa unei reguli ierahice politice. De exemplu John Herz argumentează că anarhia asigură centralitatea luptei pentru putere “chiar şi în absenţa agresivităţii sau a factorilor similari”

“Realismul structural” este eticheta standard al unei asemenea teorii.

Neo-realismul este celălalt termen standard, evidenţiind acest accent structural riguros de cel anterior, un realism mai mult eclectic. Cei doi termeni sunt de obicei interschimbabili.

Alţi realişti, fără a nega centralitatea anarhiei accentează natura umană. De exemplu, Morgenthau argumentează că “lumea socială este doar o proiecţie a naturii umane în plan colectiv” Asemenea realişti “văd conflictul în parte explicat situaţional, dar cred că şi când nu este aşa, mândria, apetitul şi competiţia pentru glorie vor duce la continuarea indefinită a tuturor împotriva la tuturor. În ultimă instanţă conflictul şi războiul sunt înrădăcinate în natura umană”

„Realismul clasic” este cea mai comună etichetă pentru această poziţie. (Prefer eticheta „realism biologic”, care evidenţiază trăsătura de substanţă a acestui tip de realism). Câţiva alţi sunt de acord, totuţi cu această preferinţă.

„Realismul radical” exclude aproape orice cu excepţia puteri şi a interesului proprii din politicele internaţionale

Realiştii „puternici” accentează predominanţa puterii interesului propriu şi conflictului, dar lasă şi un spaţiu mic forţelor şi grijilor politice latente „non-realiste”.