Neorealismul

Extragandu-si sevele din indelungata traditie a filosofiei politice, precum si din antropologia de nuanta pesimista, realismul politic face legatura dintre teoriile normative asupra relatiilor internationale si praxisul politic, care, cu precadere in SUA, cultivat ca model predominant, fundamenteaza o politica externa de succes. Realismul politic isi formuleaza asertiunile in incercarea de a atrage atentia asupra potentialului conflictual existent in cadrul relatiilor internationale.

Complexitatea crescanda a raporturilor internationale, fara a limita interactiunea statelor nationale, conduce la dezvoltari neorealiste, care isi propun sa integreze sistemul si teoria jocurilor intr-o teorie empiric-analitica, insa pragmatic orientata, despre natura conflictelor internationale.

Conform abordarilor neorealiste, propuse de asa-numita Scoala de Politica Internationala de la München, este vorba de modificarea premiselor principale ale realismului si, in acelasi timp, de continuarea traditiei cercetarii realiste. Astfel, in opozitie cu conceptul de putere, acela de politica dobandeste importanta, intrucat relatiile internationale nu mai sunt cercetate doar ca relatii intre state, ci si ca legaturi intre institutii, cetateni ai diferitelor state si uniuni de state, organizatii, asociatii, trusturi internationale etc. In mod corespunzator, politica este definita prin comportamentul decizional fata de putere, care este acceptat ca fiind capacitatea de impunere, de realizare a obiectivelor formulate de politica. Autorii neorealisti renunta la definirea intereselor nationale prin tendinta lor expansionista.

Aceasta noua acceptiune a intereselor nationale pune in evidenta legaturile dintre teoria analitica a sistemului relatiilor internationale si neorealism. Pentru a se ajunge la o imagine completa a unui „decupaj“ international, neorealismul supune analizei constelatii concrete ale unor situatii politice internationale, din perspectiva teoriilor sistemelor, conducerii si deciziei.

In ciuda cuprinzatoarei reforme teoretice a realismului, neorealismul pastreaza formularile cauzale necesare intelegerii stiintifice; acesta leaga cercetarea de practica politica la nivelul decizional al statului. Conceptul de conflict ramane pe mai departe acelasi, realismul politic abordandu-l unitar ca forma dominanta a relatiilor interstatale, insa nu neaparat faptica si exclusiva. Prin urmare, conflictele datorate unor decizii politice sunt intotdeauna conflicte de putere intre state, vazute ca actori individuali, ceea ce l-a determinat pe Morgenthau sa sublinieze rolul „oamenilor de stat“ si al „artei de stat“, ca arta de a conduce statul. Din aceasta perspectiva, conflictul nu poate fi inchis, rezolvat, anulat sau transformat, nici macar atunci cand factorii morali si culturali conduc la compromisuri si intreruperi. Practica politica apare aici, mai inainte de toate, ca o forma de motivare a unui comportament orientat spre rationalitatea scopurilor, ceea ce inseamna o cautare si o utilizare a mijloacelor optime in scopul cresterii neconditionate a puterii, exploatandu-se potentialul cunostintelor strategice si istorice.