Idealismul utopic - perioada interbelică

Începuturile Relaţiilor Internaţionale ca disciplină autonomă sunt în mod formal identificate cu stabilirea de către lordul Davies,în 1919,a primei Catedre de Relaţii Internaţionale în cadrul Universităţii din Wales(Aberystwyth).Purtând numele preşedintelui american Woodrow Wilson,onoarea primei titularizări i-a revenit lui Alfred Zimmern,unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai abordării care,mai mult sau mai puţin justificat,va fi cunoscută sub numele de „idealism utopic”.Ca în orice disciplină însă,formalizarea instituţională marchează doar etapa finală a dezvoltării unui domeniu care adesea îşi revendică sau identifică ideile fondatoare în dezbateri şi poziţii exprimate cu decenii ,dacă nu cu secole în urmă.Acesta este şi cazul Relaţiilor Internaţionale ,în care adepţii „realismului” se revendică de la o linie ilustră pornind uneori de la antica Arthasashtra,dar cel mai adesea de la istoricul Tucidide,în timp ce linia liberală se identifică de la autori ai Iluminismului european,incluzând nume precum John Locke,Hugo Grotius,Adam Smith,Immanuel Kant,John Stuart Mill,Richard Cobden sau Jeremy Bentham.

Una dintre modalităţile de abordare a evoluţiei teoriei Relaţiilor Internaţionale o reprezintă încercarea de a descrie eforturile intelectuale ce o compun ca derivând din două poziţii arhetipale aflate într-un dialog permanent,deşi nu întotdeauna în mod conştient şi,mai ales,nu întotdeauna de pe poziţii contradictorii.Astfel,Hollis şi Smith prezintă anii formativi ai existenţei teoriei relaţiilor internaţionale ca disciplină academică drept o perioadă marcată de existenţa unei dezbateri între o şcoală de gândire-realism-şi o abordare-idealism/liberalism(Hollis,Smith,1990,p.10).Desigur,ambele părţi ale acestei diviziuni cunosc numeroase transformări de-a lungul timpului,transformări datorate nu doar unei constante dezbateri interparadigmatice, dar şi consistentelor dezbateri intraparadigmatice.Într-o încercare de a construi o tipologie a evoluţiei abordării liberale în Relaţiile Internaţionale ,Jackson şi Sorensen,de exemplu ,identifică existenţa mai multor etape :ei consideră prima fază a disciplinei academice ca fiind marcată de „idealism”sau „liberalism utopic”,care domină gândirea teoretică şi practica politică în perioada anilor ’20 şi începutul anilor ’30,şi ale cărei documente programatice reprezentative ar fi cele semnate de teoreticieni precum Alfred Zimmern,Norman Angell sau Leonard Woolf sau de politicieni precum Woodrow Wilson.A doua fază a tipologiei temperamentului liberal în Relaţiile Internaţionale este constituită dintr-un complex teoretic cuprinzând scrieri ale lui Karl Deutsch,David Mitrany,Ernst Haas.Anii ’80 sunt dominaţi de confruntarea dintre neorealism,aşa cum a fost el dezvoltat de Kenneth Waltz,şi instituţionalismul neoliberal ,printre reprezentanţii căruia îi regăsim pe Keohane şi Nye.În sfârşit ,cea mai recentă concretizare a ideilor liberale începând cu anii ’90 şi continuând să influenţeze politicile promovate astăzi o reprezintă teoria „păcii democrate”.

Idealismul utopin-principalele caracteristici

Aşadar,în majoritatea descrierilor ,istoria formală a disciplinei Relaţiilor Internaţionale începe cu un moment idealist.Dar acest moment idealist nu s-a născut din neant.Experienţa traumatizantă a primului război mondial conduce la cristalizarea unei alternative de sorginte liberală la politica de putere a secolului al XIX-lea ,acuzată de iraţionalitate.De aici concluzia răspândită conform căreia dimensiunea internaţională a liberalismului este doar cu puţin mai mult decât transferarea liberalismului intern la o scară mondială(Hoffmann,1995,p.160).

Această perspectivă este cea mai răspândită în comunitatea academică,având o genealogie impresionantă,care-l include,printre alţii, şi pe Hans Morgenthau-pentru care naşterea idealismului în perioada interbelică este marcată de proiectul combinării raţionalismului şi liberalismului din domeniul politicii interne în arena politicii externe(Thies,2002,p.166).

Suganami descria în 1989 acelaşi proces ca fiind rodul „analogiei domestice”prin care autorii liberali din perioada interbelică înţeleg explicarea fenomenelor politice şi economice internaţionale prin extrapolarea experienţelor politice şi economice inerne.

Acestea toate confirmă faptul că fundamentele internaţionalismului liberal contemporan s-au cristalizat în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea,datorită gânditorilor liberali aplecaţi asupra unor principii de organizare a lumii pe baze paşnice(Burchill,2001, p.32).