Teoria relațiilor internaționale - realismul

Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului Relaţiilor Internaţionale,structurând înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicii externe, configurarea conflictelor internaţionale o mare parte a secolului XX. Acesta are, în mod fundamental, la bază o serie de consideraţii filosofice asupra naturii umane: omul este rău, egoist şi supus unei înclinaţii naturale către căutarea puterii, a dominaţiei; ca atare, el trăieşte într-o permanentă nesiguranţă, fiind marcat de o profundă neîncredere în oameni şi de o suspiciune la adresa celorlalţi. Urmează pe cale de consecinţă că şi societăţile şi instituţiile create de om vor avea aceleaşi particularităţi ca şi acesta. De la aceste prezumţii pleacă şi construcţia realismului clasic.

Gândirea politică în domeniul Relaţiilor Internaţionale a fost însă structurată, încă de laînceput, de două mari direcţii de gândire filosofică, deja dezvoltate de gânditori clasici precum Thomas Hobbes, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau, Machiavelli şi alţii. Aceste două mari tradiţii filosofice dominante sunt: realismul şi liberalismul. Realismul susţine că omul este rău şi egoist. Natura însăşi sau setul de condiţii în care trăieşte omul îl fac pe acesta rău. Natura sa este inevitabil şi fundamental înclinată către căutarea puterii în raport cu ceilalţi, a dominaţiei sale asupra celorlalţi. O astfel de viziune conduce către un război al tuturor împotriva tuturor şi bine-cunoscutul “homo homini lupus” al lui Hobbes; pe el se sprijină în mare parte realismul realaţiilorinternaţionale.

La nivelul politicii internaţionale, însă, s-a produs următoarea distincţie fundamentală: în relaţiile internaţionale se lucrează cu două tipuri de oameni – omul, individul ca şi eşafod al domeniului relaţiilor internaţionale, şi conducătorul, cel care întemeiază şi conduce statul. Prin urmare, la nivelul relaţiilor internaţionale ne lovim de un dublu determinism: pe de o parte intervine natura umană nealterată de-a lungul secolelor, iar pe de altă parte pot interveni înclinaţiile către răutate, intenţiile rele ale conducătorilor înşişi. Pentru autorii realişti, nu există nici o schimbare în natura umană, de unde decurge în mod necesar că nu există progres. Din acest punct de vedere, realismul este o paradigmă conservatoare. Aşadar, realismul, ca şi idealismul de altfel, urmăreşte în ultimă instantă să investigheze acele concepte fundamentale şi cadre de gândire pe care le folosim în mod uzual pentru a explica şi exprima realitatea: putere, raţiune, interes etc. Mai mult decât atât, principala lor premisă este una esenţialmente filosofică – natura umană (şi anumite consideraţii specifice asupra acesteia). Ca atare, este îndreptăţit ca realismul (ca şi idealismul), să fie,mai degrabă, o filosofie a relaţiilor internaţionale. Realismul politic ne indreaptă înspre lucruri,fapte,evenimente,spre ceea ce există ori au putiința să existe.

După sfârşitul Primului Război Mondial (1914-1918) şi conferinţele de pace care i-au succedat s-au căutat o serie de mecanisme internaţionale care să facă războiul blamabil sau eventual să îl elimine în totalitate, pentru ca lumea să nu mai fie vreodată confruntată cu distrugerea şi pierderile atât de mari precum cele ale Marelui Război. Idealismul wilsonian susţinea tocmai teza conform căreia omul nu este în mod necesar înclinat către conflict, ci dimpotrivă, înclinaţia lui naturală este mai degrabă către pace. Prin înfiinţarea Ligii Naţiunilor, se urmărea eliminarea definitivă a războiului din rândurile instrumentelor universal acceptate ale relaţiilor internaţionale. Eşecul Ligii Naţiunilor şi a sistemului de securitate colectivă, reprezentat de aceasta, de a stopa izbucnirea în 1939 a celui de-al Doilea Război Mondial a condus la o critică masivă a wilsonianismului. Prin raportare critică la idealismul liberal interbelic şi ca o reacţie la acesta din urmă se construieşte în perioada anilor 1920 –1930 şi realismul clasic al relaţiilor internaţionale. Realiştii clasici ai secolului al XX-lea au criticat aspru wilsonianismul datorită caracterului său efervescent şi a inadecvării sale fundamentale la natura domeniului politicii internaţionale.

Edward Hallett Carr (1892-1982), în cartea sa, The Twenty Years’ Crisis 1919-1939(1939), se angajează într-o critică susţinută la adresa idealismului interbelic, promovat de marea majoritate a statelor occidentale. Acest model de gândire utopică, susţine autorul, este cel care a grăbit izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939, deoarece nu avea nimic în comun cu realitatea politică internaţională a momentului, ignorând o serie de principii definitorii ale acesteia. În primul rând, wilsonianismul este produsul unui anumit tip de politică şi a unei configuraţii particulare. Ea se bazează pe experienţa istorică a Marii Britanii şi Franţei şi a unui echilibru de putere pe care acestea îl păstraseră vreme relativ îndelungată. Greşeala vine tocmai din posibilitatea de a extinde aceasta experienţă particulară la nivelul întregului sistem internaţional alcătuit din state diferite, din punct de vedere al puterii de care dispun şi al poziţiei lor în sistemul internaţional.