Contextul politic internațional între anii 1878-1914

Sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea s-au caracterizat prin insemnate modificari in domeniul relatiilor diplomatice, in dinamica evenimentelor internationale cu continut politico-militar. Impactul cel mai puternic resimtit la scara mondiala l-a constituit accentuarea disputelor hegemoniste ale marilor puteri, infruntari agravate – in conditiile trecerii capitalismului in faza imperialista – de imensele resurse umane si materiale angajate in competitiile pentru crearea de noi sfere de influenta. Manifestata in diverse sectoare, disputa desfasurata in conditiile constituirii a doua blocuri politico-militare opuse va culmina cu declansarea, in iulie-august 1914, a celei dintai conflagratii mondiale.

In plan economic, concurenta intre marile puteri pentru stapanirea surselor de materii prime si controlul unei cat mai intinse piete de desfacere s-a desfasurat in paralel cu expansiunea revolutiei industriale, inmultirea crizelor agrare si progresul accelerat al unor state ca Germania, SUA si Japonia, care revendicau un rol tot mai insemnat in ansamblul international. Avansul lor tehnologic si industrial fata de Marea Britanie sau Franta s-a datorat, in mare masura, introducerii mai rapide si pe scara mai larga a cuceririlor noi ale stiintei in productie (motoarele cu explozie, cuptoarele Siemens-Martin, energia electrica, radiofonia), dezvoltarii mijloacelor rutiere, navale si aeriene, industriilor chimica, petrochimica, constructoare de masini, electrotehnica etc., ca si restructurarii sistemului de organizare a muncii si capitalului, cartelizarii economiei. “A avut loc o largire considerabila a pietei mondiale” *, dar imperialismul a fost insotit pretutindeni de dezvoltarea inegala si in salturi a economiei, de agravarea decalajelor dintre state, de instabilitate politica si militara.

In sfera relatiilor politico-diplomatice este caracteristica aceeasi disputa pentru intaietate intre marile puteri europene, coalizate in blocuri opuse, desi spre sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul celui urmator au aparut si alti “centri de putere” peste Atlantic – SUA si in Extremul Orient – Japonia. **

Intrate in stadiul imperialist de dezvoltare, marile puteri europene au intensificat cursa pentru instapanire pe noi teritorii, Africa si Asia, pentru cucerirea altor zone de influenta sau piete de desfacere si au declansat, totodata, o acerba confruntare pentru reimpartirea lumii, grupandu-se in doua blocuri politico-militare adverse: Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia), realizata in 1879-1882, si Tripla Intelegere sau Antanta (Franta, Rusia si Marea Britanie), inchegata intre 1892-1893 si 1904-1907.

Tripla Alianta a avut ca arhitect pe cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck, care a urmarit incheierea unor acorduri secrete destinate a izola Franta si a o impiedica sa-si ia revansa pentru infrangerile din 1870-1871. Un prim pas s-a facut in 1879, cand s-a perfectat tratatul de alianta dintre imperiile german si austro-ungar; “n 1882, celor doi semnatari li s-a alaturat Italia, nemultumita de extinderea sferei de dominatie coloniala franceza in Africa de Nord.”***

Inevitabil, mutatiile intervenite in raportul international de forte in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea s-au repercutat si asupra statelor din zona balcanica si dunareana, au afectat situatia politica a Romaniei. Intr-un context extern complex, caracterizat prin diminuarea rolului Frantei in Balcani, cresterea presiunii Germaniei si Austro-Ungariei in aceasta regiune si accentuarea tendintei expansiunii tariste spre Stramtori si Istambul, guvernul de la Bucuresti a incheiat un tratat de alianta defensiva cu Puterile Centrale in anul 1883. Decizia era motivata, in circumstantele internationale ale epocii, de necesitatea de a avea o contrapondere la politica de cucerire promovata de Rusia in Balcani, orientare iesita pregnant in evidenta in perioada imediat urmatoare sfarsitului razboiului ruso-romano-otoman din 1877-1878.