Relațiile româno-italiene

Introducere

Lucrarea de licenţă intitulată „Relaţiile româno-italiene în perioada neutralităţii (1914-1916)” este o lucrare de sinteză ce face o scurtă analiză a situaţiei existente între două state cu rădăcini latine comune, România şi Italia, în perioada neutralităţii din primul război mondial al celor două state. Pe lângă această perioadă, lucrarea tratează şi probleme de politică internaţională a celor două state şi în perioada premergătoare neutralităţii, şi anume în perioada cuprinsă între anii 1878-1914.

Având în vedere tema pe care această lucrare o propune, se poate spune că este o lucrare diplomatică pe baza relaţiilor care au caracterizat România şi Italia într-o perioadă determinată de timp. Pentru a face o prezentare a lucrării „Relaţiile româno-italiene în perioada neutralităţi (1914-1916)”, trebuie pornit de la explicarea sumară a termenului de relaţii internaţionale şi bineînţeles, a termenului de diplomaţie.

Istoria relaţiilor internaţionale studiază geneza şi dezvoltarea marilor probleme internaţionale, ori, aşa cum afirma un cunoscut istoric francez contemporan, „politica externă a statelor”. Ea nu se limitează însă numai la o expunere cronologică a evenimentelor importante ale istoriei omenirii, ci analizează cauzele, pune în lumină interesele multiple şi interacţiunile ascunse, care au drept consecinţă un anumit eveniment. Instrumentul principal prin intermediul căruia se înfăptuiesc relaţiile internaţionale este diplomaţia, alcătuită din „ansamblul de mijloace şi activităţi specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe” .

Prin urmare, istoria relaţiilor internaţionale şi istoria diplomaţiei au rădăcini comune. Astfel, domeniul particular, domeniul de cercetare al istoriei diplomaţiei propriu-zise, îl constituie apariţia şi evoluţia diverselor metode şi forme ale reprezentării diplomatice. Între istoria relaţiilor internaţionale şi istoria diplomaţiei nu există nici o identificare completă, dar nici o contradicţie, ci un raport de interdependenţă.

Istoria diplomaţiei se confundă cu începuturile civilizaţiei, dar despre o activitate diplomatică, în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia statului. Definită drept „ştiinţa raporturilor internaţionale” diplomaţia cuprinde întregul „sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, ea are drept subiect siguranţa, liniştea, demnitatea lor respectivă şi scopul lor direct, imediat este, ori cel puţin ar trebui să fie, menţinerea păcii şi a bunei armonii între puteri” .

Diplomaţia este „ştiinţa relaţiilor externe sau a afacerilor străine ale statelor într-un sens mai restrâns ştiinţa sau arta negocierilor”, aşa cum spunea Charles de Martens în „Ghidul Diplomatic” . Revenind la lucrare, aceasta redă o serie de negocieri ce au avut loc în politica externă a României cât şi a Italiei, de-a lungul anilor care sunt trataţi în lucrare.

Pentru a putea face o sinteză a relaţiilor ce au existat între România şi Italia în perioada neutralitaţii, anii 1914-1916, trebuie privită mai întâi situaţia existentă în Europa şi, bineînţeles, contextul în care a izbucnit primul război mondial.

Pentru europeanul acelei vremi, Peninsula Balcanică nu era altceva decât o zonă geografică şi politică de înfruntare a marilor puteri. În istoria modernă - şi nu numai- întâlnim adesea astfel de zone în care jocul influenţelor se dezlănţuie. Diplomaţia se confuntă în calcule şi intervenţii în căutarea unor vaduri proprii de manifestare a intereselor statelor. Subtilitatea şi inteligenţa nuanţată merg adesea mână în mână cu mijloacele de exprimare făţişă şi brutală, unele procedee fiind înlocuite cu altele, după poziţia celui care le folosea.

Astfel, situaţia existentă în Balcani era următoarea: Turcia continua să nu fie o mare putere, căci vremea ei apusese, ci expresia geografică a fostei măriri. Nu era „nici un stat, nici un popor”. Amiralul Halil-Paşa avea toată dreptatea să spună încă din 1830: „Eu devin din ce în ce mai convins că dacă noi nu ne vom grabi să imităm Europa, va trebui să ne resemnăm a ne întoarce în Asia”. Încercările de reformare ale imperiului prin hatişerifurile din 1826, 1839, prin Actul de la 1856 sau Constituţia din 1876 eşuaseră. Pentru că nu era vorba de simpla imitare a Europei Occidentale, ci de modernizarea statului după criterii comune celor occidental-europene. Cu toate astea, Turcia continua să deţină o bună parte din Peninsulă, întîrziind emanciparea naţională a popoarelor de aici şi racordarea lor unor realităţi ale noilor vremi. Europa se confrunta din nou cu criza orientală în ultima ei fază. Până în pragul secolului XX, rivalitatea anglo-rusă domina problema orientală. După pătrunderea germanilor, ea este înlocuită de rivalitatea anglo-germană. În acelaşi timp, vechea politică a lui Bismarck, de păstrare a echilibrului între Rusia şi Austria în Balcani, este părăsită de Wilhelm al II-lea şi consilierii săi. În ceea ce priveşte Germania, ea sprijinea tendinţele expansioniste ale Austro-Ungariei în Balcani. Inevitabil, rivalitatea austro- rusă în Balcani devine o sursă potenţială de conflict armat generalizat. Căci Rusia nu putea ceda pasul în faţa Austriei, fără a-şi ameninţa statutul de mare putere.