Crizele Internaționale în Secolele XX-XXI

Termenul de ’’criză’’ este frecvent folosit pentru a desemna evenimente critice din diverse domenii de activitate. Crizele în relaţiile internaţionale trebuie privite ca o etapă specială în relaţiile dintre actorii vieţii internaţionale.

Crizele statelor, în sens clasic, manifestă stări ale situaţiei de ’’nici pace nici război’’.

Crizele reprezintă momente extrem de dificile ale raporturilor de natură politică, economică, socială, culturală, religioasă, juritică, etnică etc. fiind produsul unor tensiuni,

nemulţumiri, disfuncţionalităţi si frustrări, de cele mai multe ori, cronice. Crizele sunt etape de ruptură într-un sistem organizat,şi ele pot evolua în conflicte de mică intensitate sau mai grave; se pot transforma direct în razboi.

Începutul secolului XX a fost marcat de crizele marocane. Prima criza marocană, numită si Criza Tangier, a fost o criză internaţională asupra statutului colonioal al Marocului, între martie 1905 şi mai 1906. Prima criză marocană s-a bazat pe rivalitaţile imperiale ale Marilor Puteri, în acest caz: Germania pe de o parte şi Franţa, cu suport britanic, pe de altă parte Franţa era interesată în a prelua Marocul în calitate de colonie sau protectorat, obţinându-l, virtual, prin semnarea acordurilor cu Marea Britanie şi Spania, în aprilie şi octombrie 1904. Germania, fiind îngrijorată de Antanta Cordială recent semnată de Franţa si de Marea Britanie, decis să încerce sa demonstreze că printr-o simplă criză cele două state nu se vor susţine reciproc.După mai multe încercări,Germania a facut apel la convocarea unei conferinţe europene, pledând în favoarea independenţei Marocului. Până la urmă Germania a trebuit să accepte un compromis minor, dat fiind că majoritatea statelor au fost de partea Franţei.

Kaiserul german Wilhelm II era foarte supărat de umilinţă şi era determinat să nu dea înapoi,ceea ce a dus la implicarea Germana în cea de-a doua criza marocană. Această criză s-a numit si Criza Agadir, starnită fiind de deturnarea navei germane Panther, în portul marocan Agadir la 1 iulie 1911. Tensiunile anglo-germane erau la maxim în această perioadă, din cauza concurenţei pentru supremaţia navală.

In 1911 a izbucnit o revoltă în Maroc împotriva sultanului Abdelhafid şi Franţa decide să trimită trupe pentu ’’protejarea europenilor şi proprietăţilor lor’’ din Maroc. La 1 iulie nava Germană Panther ajunge în portul Agadir, lucru la care au reacţionat Franţa şi Marea Britanie. Si de această dată Antanta Cordeală sa dovedit a fi puternică şi unită. Criza a condus la încheierea unui acord naval între Marea Britanie si Franţa, prin care Flota Regală promitea să protejeze coasta de nord a Franţei a unui eventual atac german.

Marea Criză Economică sau Marea Depresiune a fost o perioadă caracterizată printr-o scădere dramatică a activităţi economice mondiale. Inceputul mari crize economice în SUA este de obicei asociată cu prabusirea bursei de acţiuni de pe Wall Street din ziua de marţi (asa-numită Marţea Neagră) 29 octombrie 1929.Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în ţarile puternic industrializate cat şi în cel mai puţin dezvoltate, a căror economii depindea în cea mai mare măsura de exporturile de materii prime. Nivelurile comerţului mondial au scăzut rapid, la fel cum au scăzut şi veniturile personale, veniturile bugetare şi profitul din afaceri. Oraşele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele ce depindeau de industria grea. Activitatea în construcţii a fost practic oprită. Zonele rurale au suferit de pe urma scăderi preţurilor mărfurilor agricole cu 40-60 %. Mineritul si exploatarea lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de reangajare a muncitorilor mineri sau forestieri erau cele mai reduse.

Marea depresiune economică s-a încheiat în momente diferite în ţarile globului. În majoritatea statelor au fost concepute programe de refacere si cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societaţile bazate pe democraţia liberală au iesit puternic slăbite din criză şi dictatori precum Adolf Hitler sau Benito Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state şi au pregatit condiţiile pentru declanşarea în 1939 a celui de-al doilea război mondial.

Unul dintre conflictele mereu prezente în atenţia opiniei publice mondiale in ultimele şase decenii e cel dintre India şi Pakistan.

Acest conflict este cauzat de imposibilitatea împartirii teritoriilor regiunii Caşmir între cele două state, fapt ce a dat nastere pe parcursul secolului XX la trei altercaţii militare importante care s-au consumat în anii 1947-1949, 1965 şi 1971. Criza Caşmirului continuă să fie marul discordiei între India si Pakistan, conflict nerezolvat definitiv nici până azi.

La sfarsitul celui de-al doilea război mondial lumea a intrat într-o noua faza a relaţiilor internaţionale, marcată de rivalitatea sovieto-americană.

Momentele de varf ale Războiului Rece au fost cele în care confruntarea celor două puteri a părut inevitabilă: Blocada Berlinului (iunie 1948-mai 1949), Razboiul din Corea (1950-1953), criza Suezului (1956) şi criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).

Blocada Berlinului a avut loc ca urmare a divizări Germaniei ocupate între SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS. Berlinul de vest era o sursă de tensiuni si dispute, iar nemulţumirile au fost atat de mari încat sovieticii au decis să izoleze capitala. La 31 martie 1948 mareşalul Vladimir Sokolovski, comandantul sef al fortelor sovietice în Germania, a hotarât să controleze din punct de vedere militar toate relaţiile între zona occidentală si cea orientală a Berlinului. Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea în 1949, a doua state grmane: Republica Federală Germană, cu capitala la Bonn si Republica Democrată Germană avand capitala în Berlinul de est.

Războiul din Coreea este considerat cel mai devastator al perioadei Războiului Rece. După divizarea statului coreean fiecare dintre cele două puteri a încercat să-şi impună autoritatea: URSS a instalat la conducerea părţii de nord a Coreei un partid Comunist care urma să servească intereselor sovietice, iar SUA, încearca să împinga cât mai spre nord graniţele Coreei de sud. După mai multe confruntări militare dintre nordul coreean susţinut de sovietici aliaţi ku chinezi si partea sudica sprijinita de ONU, la Pan Mun Jon la 27 iul 1953 s-a semnat armistiţiul, la 5 luni după moartea lui Stalin. Bilanţul războiului este înfiorător: 900 mii de chinezi, 1,5 mln de nord-coreeni şi 1,3 mln sud-coreeni au căzut victime conflictului. De asemenea, 34000 de americani au murit in luptă şi peste 100mii au fost răniţi.