Importanța Țărilor Române în stoparea amenințărilor expansioniste ale Imperiului Otoman

I. Introducere

Secolul al XIV-lea marchează intrarea pe arena politică central și sud-est europeană a românilor ca subiect internațional, cu un cadru politic propriu recunoscut, prin afirmarea statelor românești unitare. Importanța deosebită a acestui capitol în cursul istoriei românești reflectă dorința de veac a poporului român atât în privința menținerii ființei statale și a indentității religioase, cât și în vederea apărării valorilor naționale.

Evul Mediu, pentru români, a însemnat o perioadă de răscruce în evoluția statală, în care diplomația abia pusă la punct ca metodă de rezolvare a problemelor va fi strâns legată de lupta armată.

Ascensiunea Imperiului Otoman la sfârșitul secolului al XIV-lea reprezenta un real pericol atât pentru zona balcanică cât și pentru țările române, turcii supunând pe rand zone din Imperiul Bizantin, precum orașul Adrianopol în anul 1361, desființând țaratele bulgare și învingându-i pe sârbi la Kossovopolje în anul 1389. Pe parcursul secolelor XIV-XVI1 , poporul Țărilor Române va demonstra prin confruntările ținute cu armatele otomane, puterea, eroismul, patriotismul legendar si curajul de a lupta pentru credință și respectarea integrității teritoriale. Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, sunt doar o parte din voievozii care și-au afirmat o constantă opoziție față de Poartă, socotindu-se un bastion avansat al creștinătății, o barieră în fața pericolelor care amenințau dinspre Sud Europa și civilizația ei.

II. Atitudinea și strategia Țărilor Române în contextul amenințărilor și confruntărilor cu Imperiului Otoman

După cum spuneam , extinderea dominației otomane până la Dunăre, în secolul al XIV-lea, reprezenta pentru Țările Române o amenințare permanentă de transformare în pașalâcuri. În contextul îndeplinirii obiectivului de a păstra ființa statală si identitatea religioasă, voievozii români au combinat lupta armată angrenată cruciadei târzii cu diplomația. Astfel, alături de celelalte mari puteri creștine ale Europei, precum Ungaria, Polonia, Statul Papal, Țările Române vor încerca să stopeze expansiunea otomană , patrunderea turcilor în inima continentului, (direcția fiind Belgrad, Viena, Roma) dar și apărarea creștinătății.

Țările Române nu au avut resursele necesare organizării unor atacuri ofensive, așadar au căutat soluții diplomatice, fie sub forma unor contacte diplomatice, fie sub forma unor tratate cu caracter politico-militar precum Tratatul de alianță al lui Vlad Țepeș cu regele Ungariei Matei Corvin în anul 1460, dar si sub forma unor raporturi de vasalitate, ex.: Tratatul de la Overchelăuți din 1459, prin care Ștefan cel Mare devenea vasalul regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei.

Avându-se în vedere inferioritatea armatei, strategia de luptă a românilor a fost in general defensivă iar tacticile au fost diversificate. Au evitat întotdeauna confruntarea în câmp deschis, favorabila unor efective numeroase, apelând în fapt la o hărțuire permanentă a adversarului, care să îi epuizeze până la momentul luptei decisive. Cunoașterea legilor războiului a determinat ca toți domnitorii români să dea dovadă de un spirit de ingeniozitate in privinta obținerii unor victorii prin folosirea a celor mai originale si eficiente mijloace de lupta. Spre exemplu, în cazul unor confruntări directe terenul era de-a dreptul pustiit, familiile se evacuau, câmpurile se incendiau, recoltele se ascundeau, apele se otraveau, intr-un cuvânt se facea totul ca agresorul sa nu poata folosi nimic din ce i-ar fi fost de folos. Asa au stat lucrurile in mai toate bataliile de răsunet din Moldova si Tara Româneasca, la 1330, 1475, 1467, 1495 etc.