Marea criză financiară mondială din SUA 1929-1930

În secolul al XX-lea nici o țară nu a influențat relațiile internaționale atât de hotărâtor precum Statele Unite, care deținea intreaga gamă de mijloace – politice, economice și militare.

Prevederile Tratatului de la Versailles legate de dezarmare și toate chestiunile prevăzute au luat o altă întorsătură odată cu momentul morții lui Stresemann la 3 octombrie 1929. Stresemann s-a dovedit de neînlocuit fiindcă Germania nu a avut alt lider care să posede un talent sau subtilitate comparabilă și, în primul rând, fiindcă reabilitarea Germaniei și pacificarea Europei se datorează în mare parte încrederii pe care o aveau puterile occidentale în personalitatea lui. De aceea, la câteva zile după moartea lui, pe 24 octombrie 1929 o formidabilă prăbușire a afectat bursa din Wall Street. Supraproducția și abuzul de vânzări pe creit au determinat prăbușirea masivă a valorilor. Numeroase bănci și întreprinderi au fost aduse la faliment și șomajul a crescut brusc, deși era destul mare și înainte. Refuzul constant al Americii de a se angaja în protejarea sistemului constituit la Versailles s-a dovedit a fi o teribilă pregătire psihologică pentru anii ’30 când au început să se dezlanțuie tensiuni internaționale. Statele Unite au oprit îptrumuturile lor spre străinătate si și-au repatriat capitalurile. Criza americană a coincis cu scăderea prețurilor mondiale, fapt ce a cuprins aproape întreaga lume declanșând o furtună economică, financiară și mnetară. A atins apogeul în Austria în mai 1931, în Germania puțin mai târziu, în Anglia în august 1931, în Franța mai ales în 1932 cu urmări destul de grave asupra evoluției relațiilor internaționale. O mostră a crizei a apărut în 1931 când Japonia a invadat Manciuria, a separat-o de China și a transformat-o într-un stat satelit. În perioada 1929-1933 nu s-au văzut efectele imediate, criza mondială începând serios odată cu ascensiunea lui Hitler în postul de cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933, când încă se mai credea în succesul durabil al securității colective, întoarcerea la prosperitate și calm internațional. Însă, criza provoca în mod natural nemulțumiri aprinse, tulburări sociale și agitație politică și mai ales în Statele Unite dezvolta în mod incontestabil mentalitatea izolaționistă. Astfel că, America concentrându-se pe probleme interne a lăsat câmp liber puterilor care doreau să modifice repartizarea prin forț a teritoriilor. Simultan, Franța, dintre toate țările cea mai favorabilă menținerii sistemului de la Versailles, a jucat un rol foarte restrâns pe plan internațional după retragerea lui Pioncaré în iulie 1929, alianțele au slăbit, imperiul însuși a fost zdruncinat de tulburări, în special în Indochina între 1930 și 1931. Anglia a încercat să rezolve criza prin eliminarea liberului shimb, prin devalorizarea lirei și prin întărirea Comonweath-ului prin sistemul preferinței imperiale și-a pierdut interesul pentru afacerile Europei și Extremului Orient. Astfel, din cauza izlării au slăbit marile democrații, creându-se un teren favorabil pentru o considerabilă dezvoltare a națonal-socialismului, în consecință partidul nazist a obținut un mare succes electoral în 1932. În Italia, criza l-a dus pe Musolini progresiv către politica de forță, iar în Japonia ministrul de externe a fost copleșit de influența militarilor sprijiniți de opinia publică. Principala cauză a dezechilibrului creat și accenntuat între democrații a fst criza economică care a dus la generarea regimurilor dictatoriale militare care doreau să răstarne status quo-ul cu riscul unui război. Perioada din anii 1929-1932 au schițat doar începuturile acestei mișcări care s-a soldat cu eșecul proiectului Briand referitor la Uniunea Europeană. La 5 septembrie 1929 la a zecea Adunare a Societății Națiunilor, Briand pronunța un mare discurs, unde, în termeni vagi preconiza un fel de federație europeană: „Cred că între popoarele care sunt din punct de vedere geografic grupate ca popoare ale Europei, trebuie să existe un fel de legătură federală, (…) de a intra în contact, de a discuta interesele lor, de a adopta rezoluții comune”. Ministrul francez a fost însărcinat să redacteze un memorandum asupra acestei probleme de câtre delegațiile celor 27 de state europene, membre ale Scietății Națiunilor, un memorandum care le-a fost adresat la 1 mai 1930 și prevedea extinderea asupra tuturor statelor a regimului de securitate creat prin Pactul de la Locarno – care prevedea garantarea mutuală a frontierelor, franco-germane si germano-belgiene sub arbitrajul Angliei și Italiei – dar prevedea și organisme independente: o conferință europeană cu reprezentanții tuturor statelor membre, un organ executiv și un serviciu de secretariat. Stresemann, care a asistat la reuniune l-a aprobat pe Briand, dar avea să moară câteva zile mai târziu.