Marginalitatea socio-profesională

Lumea medievală s-a remarcat prin atenuarea şi diminuarea individualismelor şi individualităţilor in faţa spiritului corporativ, prin încurajarea sau prin impunerea stării de obedienţă, de supunere în faţa mărimilor pământeşti şi a divinităţii. În locul unor noţiuni precum egalitate, democraţie, dreptate socială, atât de comune şi obişnuite pentru societatea actuală, în Evul Mediu prevalau concepte ca ierarhie, supunere şi vasalitate.

Omul medieval nu se defineşte ca individ, ci ca membru al unei comunităţi.

Apăsarea multiplului colectivism al evului mediu a conferit termenului de individ această „aură"echivocă. Individ e acela care n-a putut scăpa de grup decât printr-o faptă rea. El este un vînat sortit — dacă nu spînzurătorii —cel puţin capcanei poliţieneşti. Individ e tot una cu suspect.

Această societate medievală, caracterizată de existenţa acestor solidarităţi de diferite tipuri, a dus la apariţia unei civilizaţii paralele, a unui fenomen cunoscut in istorie cu numele de marginalitate.

Marginalitatea este un fenomen prezent în societatea medievală şi ea reprezintă rezultatul unor grupuri sau indivizi care resping sistemul instituit în cadrul societăţii şi care refuză să se conformeze normelor de conveţuire, legilor şi principiilor cărora viaţa colectivă le rămâne supusă.

Marginalul nu era o categorie socială oficială, dar el era perceput de societate drept „diferit“, şi a fost omniprezent in arhivele de poliţie şi ale tribunalelor. Astfel, marginalizarea se referă la excluderea unor indivizi care sunt percepuţi ca fiind “diferiţi”, din colectivitate, din societate. Această diferenţă se manifestă, în special, în două aspecte: formele de activitate (ocupaţii, meserii practicate) şi modul de viaţă al individului.

În mentalitatea oamenilor medievali stabilitatea era o valoare preţioasă, motiv pentru care ideea de călător, străin implică un risc de marginalizare. Pentru diminuarea acestui risc călătorii luau măsuri de precauţie, organizând călătoria astfel încât să nu rupă legăturile cu comunitatea: unii călători îşi luau ca însoţitori verişori, prieteni sau slujitori; alţii se asociau, alcătuind grupuri ( negustorii formau caravane.)

Totuşi, adevărata marginalizare îi viza pe cei care faceau din călătorie un mod de a trăi, pentru a fugi de viaţa socială organizată.

În societatea medievală au existat două pedepse de excludere,de marginalizare: surghiunirea, care presupunea excluderea de la viaţa comunitară şi excomunicarea, practicată de Biserică, care presupunea excluderea din comunitatea creştină. Surghiunirea provenea din dreptul roman şi conform legislaţiei Evului Mediu timpuriu, pedeapsa echivala cu moartea, considerându-se că individul care a încălcat ordinea stabilită trebuia, ca ispăşire sa-şi sacrifice viaţa. Cu timpul, pedeapsa consta în faptul că surghiunitul trebuia să trăiască undeva la periferia societăţii fară sa aibă vreo implicare în cadrul comunităţii, era lipsit de toate drepturile şi apărea ca o fiinţă exclusă din rasa umană. De altfel, se făceau şi analogii între lup/vârcolac şi surghiunit/omul asocial care îşi organiza viaţa în locuri pustii, în afara oricăror legături sociale şi care a fost alungat de societate fiindcă i-a încălcat legile şi obiceiurile. O altă pedeapsă, de această dată executată de Biserică era excomunicarea care îi excludea pe indivizi din comunitatea creştină. Biserica recurgea destul de rar la asemenea pedeapsă, mai cu seamă în cazurile în care propriile interese păreau ameninţate. Pedeapsa consta în faptul că indivizii aveau interdicţia de a participa la sacramente, de a accede la locurile sfinte, de a intra in biserici şi de a asista la slujbe. Excomunicarea ducea în general la izolarea totală a individului, rupt nu numai de societate, ci şi de familie, el era considerat ca un osândit care nu mai poate să aştepte mântuirea sufletului .

Cum am menţionat mai sus, stabilitatea reprezenta o valoare preţioasă pentru societate, in acest sens, vagabonzii şi răufăcătorii (care nu au un domiciliu stabil sau un mod de viaţă stabil) erau priviţi cu neîncredere şi ostilitate, chiar mai mult, această suspiciune faţă de indivizii fără domiciliu fix s-a extins şi asupra pelerinilor. Din aceleaşi motive, în rândul marginalilor erau incluşi cavalerii rătăcitori şi negustorii ambulanţi, trataţi uneori ca nişte vagabonzi şi chiar călugării itineranţi care erau condamnaţi de regulile monastice fiind numiţi gyrovagi.

Această suspiciune faţă de ei se manifestă mai mult pentru faptul că aceştia călătoresc prin lucuri pustii, păduri, or, în mintea medievalilor, pământurile sălbatice erau locuite de forţe malefice.

Jacques Le Goff identifică pentru perioada medievală noţiunile în jurul cărora se articula norma şi, implicit, erau conturate categoriile de excluşi: comunitatea sacră (ecclesia), puritatea şi normalitatea.