Misiunea Irlandezo-Scotiana

Introducere

Primele exemple în Occident ale acestui paradox este că un călugăr casnic şi singuratic prin vocaţie, ieşind din mănăstirea sa pentru a alerga în lume spre a semăna vestea cea bună au fost date de creştinii din Bretagne şi Irlanda, adică de celţi. Istoria acestor creştini celtici este surprinzătoare, pitorească, scăldată de poezie şi de mister, bătută de vânturi şi de ploi sau pe brumele nordice care urcă din mările îngheţate, legenda se construieşte cu o spontaneitate de vis, dar din care izvorăsc în mod perfect autentic un mare număr de personalităţi având o siluetă stranie, şi un destin savuros .

Capitolul I

Atinsă de însămânţarea creştină din secolul 3 (sunt menţionaţi trei episcopi „bretoni” la Cong. Din Arles în 314), fără îndoială făcută de Orientalii veniţi din ţinuturile apropiate Persiei, soldaţi sau negustori sosiţi odată cu legiunile, marea insulă a Bretaniei număra deja un număr mare de credincioşi până când plecarea soldaţilor romani în 428 va dispune bisericile celte la invazia anglo-saxonă, adică la ororile care St Gildas, autorul unei cronici furtunoase, pe care le-a raportat într-un stil asemănător profetului Ieremia. Totuşi aceşti creştini urmăriţi cu înverşunare, persecutaţi au rezistat şi au supravieţuit din aceste lupte eroice trebuia să se construiască o bază istorică ciclul legendar al regelui Artur şi care va fi evocat până şi în catedrale. Refugiate în munţi aceste comunităţi se vor strânge în jurul mănăstirilor, un lucru notabil fiind cele 12 case a lui Dumnezeu pe care Sf. David (mort în 544) nepotul regelui Arthur le-a fondat în Ţara Galilor . Acolo viaţa nu era deloc uşoară pentru catolicii bretoni ai acestor timpuri şi s-a ajuns destul de des la situaţia ca o mănăstire să fie atât de săracă încât călugării să trebuiască să tragă ei înşişi plugul! Dar credinţa era vie, şi chiar pasionată – la fel a fost pasionată când bretonul Peloge discuta cu toată lumea asupra harului şi asupra locului în care doctrina a atras atât de puternic suflările închinate spre misticism, spre a-i combate pe Sf. Laup ep din Troyes fost călugăr din Lovins şi în 2 reprize să-l combată pe Sf. Germain Auxerrais .

Aşa cum se întâmplă adesea în istoria civilizaţiei trecerea de la Antichitate la Evul Mediu a fost însoţită de o alunecare în repartiţia geografică a centrelor culturale: în timp ce Italia piere sub pustiirea invaziei lombare, ,iar Galia meridională va asista la rândul ei la stingerea tradiţiei romane care se menţinuse mult timp cu tenacitate, viaţa nouă începe să se manifeste în altă parte. Cea dintâi renaştere este cea din Spania : distrugerea regatului (585) şi convertirea regelui Reccared (587) vor duce la bun sfârşit unificarea politică şi religioasă a peninsulei Iberice, fiind adăugate aporturile stimulatoare venite din Bizanţ sau Africa, făcuse deja posibilă reînnoirea studiilor ecleziastice în mănăstiri şi în episcopat.

Anexarea Aquitaniei la regatul franc, în urma victoriei acestuia asupra vizigoţilor la Youille (507), a avut consecinţe fericite pentru N Galiei,pe care l-am văzut atât de crud încercat de chinul invaziilor; S a ajutat la reconstruirea provinciilor septeentrionale şi orientale, îndeosebi la reorganizarea bisericilor lor. Mişcarea aceasta, dinspre Nantes spre Maestricht, se va dezvolta în secolul al VII-lea, dar ea începe deja în cel dinainte: în timpul episcopului Nizier, ,el însuşi poate zidar, biserica din Trier primeşte clerici veniţi din Auvergne şi face apel la meşteri italieni . În jurul anului 500 se plasează campaniile misionare şi întemeierile de mănăstiri de pe teritoriul renan, de la locul Costanz la fluviul Moselle, ale Sfântului Goar şi Sfântului Fridalin, care veneau din Aqiutania, cel de-al doilea fusese iniţial abate al unei mănăstiri din Poitiers.

Când o altă mişcare a început să se dezvolte pornind de la Aquileea, încheindu-se în jurul anului580 prin restaurarea sediilor episcopale din valea Dravei, în carinthia, ea va întâlni în regiune preoţi hirotonisiţi de către episcopii din Galia; de aici conflictul de jurisdicţie care a trebuit să fie tranşat de Papa Sfântul Grigore, mărturie indirectă a activităţii clericilor franci în interiorul Germaniei. Acţiunea lui avea să fie reluată într-o manieră neaşteptată de către alţi artizani ai evanghelizării veniţi din insulele britanice, dar este nevoie aici de o întoarcere în urmă . Marea Britanie a rămas profund tulburată de invazia anglo-saxonă: menţionarea Londrei dispare cu totul din documente între 457 şi 604; în estul ţării creştinismul dispare practic sub afluxul cuceritorilor păgâni; dimpotrivă refluxul unei părţi a bretonilor spre regiunile accidentale a avut, pare-se o influenţă favorabilă asupra implementării creştinismului. Chiar dacă poleiala de romanitate pe care o căpătaseră aceste populaţii se şterge destul de repede, trăsăturile celtice devenite pentru totdeauna dominate, religia creştină reuşeşte nu doar să se menţină, dar şi să se dezvolte în Cornwall şi în Ţara Galilor, repartiţia geografică a inscripţiilor creştine din secolele V-VII se întinde asupra multor altor situri decât cele ale stabilimentelor din epoca romană. Începe acum o perioadă nouă pentru istoria populară a acestei ţări şi a bisericii sale. În măsura în care incertitudinea documentelor privitoare la acestea ne îngăduie să surprindem fizionomia sfinţilor care au ilustrat-o , mai ales în secolul VI, este vorba într-adevăr de o biserică de tip cu totul diferit (faţă de cea din epoca romană), ,o biserică cu dominantă monastică şi trăsături celtice foarte bine precizate, precum cea a sfântului Illud, a discipolilor şi a succesorilor săi, Sfântul Gildas, Sfântul David din Menevia, Sf. Samson, episcop – abate de Dol în Bretania unde imigranţii veniţi din marea insulă au adus cu ei şi credinţa creştină şi tradiţiile proprii în materie de organizare ecleziastică sau pietate.

Capitolul II Creştinarea Irlandei: Misiunea Sfântului Patric şi organizarea Bisericii

Viitorul apostol al Irlandei Sfântul Patric după cum se ştie provine tot din Marea Britanie şi apoi locuise pentru un timp la Lorins şi de aici a plecat cu intenţia de a implanta viaţa monastică pe „Insul Verde”. Începuturile creştinismului în această insulă care scăpase stăpânirii romane sunt învăluite în întuneric, dar rolul decisiv jucat în convertirea ei de Sfântul Patric este incontestabil. Născut într-o veche familie creştină, avea aproape 16 ani când a fost răpit de nişte piraţi veniţi din Irlanda. Petrece acolo 6 ani de sclavie, evadează pe continent unde îşi desăvârşeşte formaţia religioasă, fără îndoială la Auxerre, pe lângă Sfântul Amatre şi apoi pe lângă urmaşul acestuia Sfântul Germain. Reîntors în patrie, se simte chemat de Dumnezeu spre evanghelizarea Irlandei, căreia i se consacră de acum înainte şi pentru care primeşte consacrarea episcopală. Misiunea sa apostolică trebuie plasată, pare-se între 432 şi 461. este greu să reconstruim etapele şi vicisitudinile creştinării ţării. Ea a trebuit să depăşească rezistenţa clasei druizilor, deţinătorii unei tradiţii culturale care chiar dacă nu era scrisă, nu era mai puţin bogată în valori originale .

Când va muri în anul 461 nu numai că Irlanda era creştină dar aici Biserica era condusă de călugări . Insula nu aparţinuse niciodată Imperiului Roman. Nu existau oraşe, primele centre de cultură erau mănăstirile. Legendele eroice care la alte popoare vorbesc despre regi şi bătălii la vechii irlandezi cânta faptele călugărilor şi călătoriilor lor în regiuni fabuloase .

Aici Biserica a fost monastică. Episcopii dacă nu erau ei însuşi abaţi atunci depindeau de vreun altul. Secolul al IV-lea reprezintă perioada în care apăruseră cele mai multe mănăstiri irlandeze. Acum se ridică mănăstirile Clonard, Maghbile, Clonfert şi altele. Sfântul Patric este sărbătorit la 24 august „Insula doctorum”, dar mai întâi „Insula sanctorum” : Irlanda îşi face o onoare de a fi produs o frumoasă serie de sfinţi, aceasta îndeosebi în secolele V-VI. Dacă trebuie să cităm aici numele câtorva dintre ei, îi vom numi pe Sfântul Enda, care se stabileşte în insula Aran în jurul anului 520, contemporanii săi, Sf. Finian din Clonard şi Sf. Brigid din Kildar, sau încă o dată Sf. Finion din Moville, Sf. Brendan din Clonfert, Sf Ciaran din Clonmacnois, Sf. Coemgen din Glendalaugh... Dar ar fi mai bine să încercăm să definim atmosfera originală în care s-a dezvoltat spiritualitatea lor şi care asigură Bisericii celte un loc aparte în ansamblul lumii creştine .

Susţinută de un temperament năvalnic foarte înclinat spre extreme, această spiritualitate se distinge printr-o ardoare puţin obişnuită în viaţa penitentă, în urmărirea mortificării şi a ascezei, regăsim aici, în ciuda diferenţei de climat şi mediu aceeaşi atmosferă carismatică, aceleaşi fapte de bravură, uneori aceleaşi excese pe care le-am întâlnit la primii Părinţi ai Deşertului.