Politica economică a statului român în domeniul industriei (1859-1947)

Industria are nevoie de capital, materie primă, forţă de muncă liberă şi iniţiative,atribute care şi-au făcut apariţia în Principatele Române foarte târziu, mai precis, după înlăturarea regimului de tip feudal şi a dominaţiei Otomane. Acest lucru a făcut industria să cunoască un proces de dezvoltare mai puţin spectaculos decât celelalte ramuri ale economiei naţionale .

Unirea din 1859 şi câştigarea independenţei de stat din 1877 au fost cei mai importanţi factori care au dus la dezvoltarea economiei româneşti.

1. Industria înainte de 1859

Astfel, înainte de 1859, industria era bazată pe munca manuală, regăsindu-se sub trei forme: casnică, meşteşugărească (artizanală ) şi manufacturieră.

1.Industria casnică producea volumul cel mai mare de produse prelucrate, practicându-se în toate gospodăriile rurale şi în multe gospodării urbane, produsele obţinute fiind destinate autoconsumului.

Confecţionarea hainelor şi a încălţămintei uşoare, a costumelor naţionale, prelucrarea lemnului, ţesutul pânzei şi postavului pentru încălţăminte, lenjerii, covoare, producerea brânzeturilor, a vinului şi a alcoolului erau doar câteva din ocupaţiile din industria casnică.

2.Meşteşugurile reprezentau principalul producător de mărfuri industriale, atât pentru gospodăriile rurale, dar mai ales pentru cele urbane, datorită faptului că industria casnică acoperea necesităţile de la sate , numărul meşteşugurilor fiind mult mai mare la oraş.

Ca şi în industria casnică, meşteşugurile se bazau pe munca manuală şi pe unelte simple, singura diferenţă fiind aceea că produsele obţinute nu erau destinate autoconsumului, ci schimbului.

Unele din cele mai cunoscute feluri de meşteşugari la acea vreme, din ţara noastră erau fierarii, tâmplarii, olarii, cărămidarii, pietrarii, coşarii, etc.

3.Manufacturaera tot bazată pe schimb, la fel ca şi meşteşugul, doar că atelierul de manufactură era mai mare decât cel meşteşugăresc, având între 30-300 de lucrători.

O altă deosebire între manufactură şi meşteşug este faptul că în interiorul manufacturii se practică diviziunea internă a muncii, astfel, fiecare lucrător fiind specializat pe un anumit proces din efectuarea produsului.

Deşi în Europa manufactura datează încă din antichitate, în Ţările Române a apărut abia în secolul al XVII lea, iar până în 1860 este foarte puţin dezvoltată, producând macaroane, lumânări, alcool, etc.

Aceste trei feluri de industrie, bazate pe munca manuală au limitat producţia României, deoarece foloseau tehnologii foarte slabe şi învechite, dar o data cu acestea, în Tările Române trăia şi un alt tip de industrie, bazat pe maşinism, care era în stadiul de început în ţara noastră.

Industria mecanizată, bazată pe înlocuirea muncii manuale cu cea mecanizată, înlocuirea uneltelor simple cu cele complexe: maşinile şi înlocuirea forţei motrice natural cu energia mecanică a motoarelor.

Datorită revoluţiei industriale, apărute în Anglia la sfarşitul secolului al XVIII lea, şi a înlocuirii muncii manuale cu maşinile, producţia a crescut foarte mult, reducându-se astfel preţul produselor.

În 1863, în România, din aproximativ 13 000 de unităţi, doar vreo 55 aveau instalaţii mecanice, din care 34 erau mori cu pietre, acţionate de motoare cu aburi.

2. Dezvoltarea industriei după 1859, pană la izbucnirea primului război mondial

Perioada 1859-1916 a fost perioada în care industria românească a cunoscut o etapă de modernizare și dezvoltare, lucru care se datorează celor două mari evenimente din acest interval: Unirea Moldovei cu Muntenia(1859) și câștigarea independenței(1877).

Deși a fost o etapă de modernizare pentru industrie, agricultura încă deținea primul loc în economie, atât din punct de vedere al populației ocupate, cât și din punct de vedere al produsului intern.

În această perioadă, industria națională a cunoscut două mari schimbări: politica liberului schimb și politica protecționistă.

1. Politica liberului schimb

Politica liberului schimb a fost o bariera în calea evoluției economiei românești, bazată pe încheierea cu unele state occidentale a unor contracte bazate pe comerțul exterior.

Ea a apărut în România prin încheierea unui accord comercial cu Austro-Ungaria, în 1875, pe o durată de 10 ani, prin care se asigura intrarea liberă, cu taxe reduse a mărfurilor straine pe piața românească.

Astfel, această politică a avut o influența negativă asupra industriei autohtone, din cauza faptului că piața românească era sufocata de produsele străine, produse care erau mult mai ieftine decât cele făcute în țară. Ea a dus la falimentul multor firme și întreprinderi, multe dintre ele încetându-și activitatea.

Victor Axenciuc subliniază că în perioada 1859-1885 se înființau, în medie, 7-8 unități pe an, dar foarte puține reușeau să se mențină pe plan economic. Singurele care au reușit să reziste concurenței erau morăritul și industria alcoolui, care beneficiau de materie primă ieftină.

Astfel, provinciile române erau cu mult în urma țărilor occidentale, datorită faptului că întreprinderile înființate pe teritoriul românesc aveau o perioada de viață foarte scurtă.

Rezultatele acestei politici au fost dezastruoase pentru economia românească, ea determinând burghezia (M. Kogalniceanu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian) să susțină o politică economică protecționistă.