Renașterea Carolingiană

„Reforma” carolingiană, numită correctio de contemporani, a atins cele mai diverse domenii şi în cele din urma a reuşit să dea viată unui anumit spirit, desemnat de moderni prin termenul de ,,renaştere”. La originea denumirii stă pe de o parte ideea unei reguli, a unei ordini a firii, şi pe de alta parte comparaţia cu starea de neorînduială a lumii galo-romane din perioada merovingiană. Comparaţia se face mai ales prin prisma unitaţii pe care au dorit să o impuna Carolingienii şi a formei sale de manifestare: Imperiul. Modelul se putea regăsi în manifestările literare, artistice şi politice ale Imperiului roman şi în formele creştine si bizantine ale acestuia, adică atât în trecutul roman cât şi în Orientul imperial creştin.

Cuvântul de ordine al Carolingienilor a fost norma rectitudinis: regula plăcută lui Dumnezeu, adică nucleul spiritual din care a izvorât toata dinamica acestei ,,renaşteri”, de la aspectele sale cele mai umile pâna la cele mai sublime. Omul trebuia să creadă în Dumnezeu, să urmeze preceptele sale şi să îl slujească întreaga sa viaţă; mai presus de orice însă, el trebuia ca prin credinţă sa să îl onoreze pe Dumnezeu în cadrul serviciului divin, să îi aduca laudele, mulţumirile şi rugăciunile sale. Regele se recunoaşte răspunzător pentru viaţa morală şi religioasă a poporului său, şi ştie că trebuie să raspundă pentru aceasta la Judecata de Apoi. Nu poate spera la pacea veşnică, decât dacă poporul face dovada bunăvoinţei pentru a rămâne în slujba lui Dumnezeu.

Încoronat de Dumnezeu, împăratul este conducătorul acestei ordini pământeşti. La fel cum unul singur, Dumnezeu Atotputernicul, domneşte în ceruri, se impune ca unul singur să fie conducătorul poporulu său. Această simetrie a celor două modalităţi este un principiu teologic şi politic esenţial . Împăratul nu deţine doar puterea lui de Dumnezeu, ci este şi imaginea Sa cea mai înaltă.

Dumnezeu trebuia să fie celebrat exact la momentul cuvenit, de unde şi importanţa calendarului lui Beda unde puteau fi regasite datele zilelor de Paşti, de ele depinzând şi o serie de alte sărbatori. Biserica trebuia să trăiasca după legile canonice, şi, ca urmare, în timpul papei Adrian I a fost realizată şi apoi difuzată o colecţie de texte juridice, Dionysio-Hadriana.

Împăratul (Carol cel Mare), purta în mod obişnuit costumul naţional al francilor, îmbraca veşminte somptuoase pentru marile sărbatori şi pentru a-i primi pe ambasadori. În acele zile, el trebuia să se arate în întreaga strălucire a maiestăţii imperiale. Acest lux trebuie să capteze privirile, să liniştească spiritele şi sa înglobeze imaginaţia.

Întreaga cultura carolingiana ,,este un lux asemenea predilecţiei pentru stofe preţioase şi mirodenii”.

Pentru a te adresa lui Dumnezeu nu mai era suficientă cunoaşterea unei latine şi a unei gramatici elementare, asemeni celei folosite de simplii preoti. Regele şi episcopii aveau nevoie de o limba sacră, pură şi frumoasă, susţinută de gramatică, retorică şi artă poetică, fapt ce a oferit o nouă forţă formulei ciceroniene ,,bene vivere, bene dicere”. Puritatea trebuia să influienţeze şi forma scrisă a textelor sacre şi a apărut astfel o scriere clară şi regulată: frumoasa ,, carolingiană ” ce poate fi văzută în toată splendoarea sa în Evangheliarul lui Godescalc, de la începuturile şcolii palatine ale lui Carol ce Mare. De acum înainte, titlurile manuscriselor, dar şi inscripţiile sacre au fost împodobite cu minunate litere capitale sau unciale de cea mai pură tradiţie romană. Cele două biblii ale lui Theodulf sunt scrise in carolină, tot aşa ca şi Psaltirea scrisă de Dagulf, pe care Carol o darueşte papei Adrian I. La moartea acestuia, Carol a ordonat artiştilor din regiunea moscană să realizeze o placă tombală de metal de mare frumuseţe, cu o inscripţie într-o latină perfectă şi cu majuscule deosebite.

Difuzarea minusculei caroline este rapidă. Ea se impune peste tot, cu câteva mici diferenţe regionale. Este un magnific instrument ce răspunde nevoii de precizie şi dorinţei de a avea texte îmbunătaţite. În momentul în care această scriere intră definitiv în uz, activitatea copiştilor se dublează.