Victor Emmanuel II

Victor Emmanuel al II-lea al Italiei (Vittorio Emmanuele Maria Alberto Eugenio Ferdinando Tommaso di Savioa) s-a născut la 14 martie 1820 la palatul Carignano din Torino și a încetat din viață la data de 9 ianuarie 1878 la Roma. El a făcut parte din dinastia de Savoia, fiind fiul lui Carol Albert și al Mariei Tereza a Austriei, iar în 1842 s-a căsătorit cu verișoara sa Adelaida de Autria. Victor Emmanuel al II-lea a devenit regele Piemontului în 1849 după abdicarea tatălui său, iar la 17 martie 1861 devine primul rege al Italiei, fiind supranumit Regele Gentilom și Părintele Patriei italiene deoarece a reprezentat un simbol al mișcării de unificare a Italiei ( Risorgimento). A crescut la curtea tatălui său unde a primit o puternică educație de tip monarhic și și-a arătat interesul pentru politică, armată și sporturi. De asemenea, a luat parte la Primul Război Italian de Independență condus de tatăl său.

După ce Carol Albert suferă o înfrângere zgrobitoare venită din partea austriecilor în aprilie 1849 la Novara și realizează că declarația sa privitoare la faptul că Italia se va făuri prin ea însăși (Italia fara da se) este imposibil de realizat, printr-un gest de demnitate se votărește să abdice, succesorul său fiind fiul său Victor Emmanuel al II-lea. Reluând războiul împotriva Austriei, sacrificându-și coroana, acceptând exilul, Carol Albert pare un martir al cauzei naționale și oferă Casei de Savoia rolul de conducător al Italiei. Devenit rege al Piemontului, Victor Emmanuel al II-lea păstrează constituția promulgată de tatăl său la 8 februarie 1848, Statuto, aceasta fiind amintirea memorabililor ani 1848-1849. Această constituție cuprindea o serie de clauze ce stipulau egalitatea în fața legii pentru toți, indiferent de religie ( deși catolicismul rămâne religia de stat) și șanse egale de angajare pentru toți, libertatea individuală era garantată, însă presa era supusă unor prevederi legislative restrictive. Contituția nu era parlamentară, în afara unor prevederi foarte limitate, deoarece regele își păstra cea mai mare parte dintre atribuții (sancționează și promulgă legile, numește și revocă miniștrii, convoacă și dizolvă Parlamentul, poate acorda grațiere și comuta pedeapsa) . Deși se pun bazele unui regim destul de autoritar, în cursul deceniului 1850-1860 în Piemont, unde Statuto a rămas în vigoare, erau condiții favorabile pentru continuarea vieții politice într-un mod care nu era posibil nicăieri în Peninsula Italiană datorită eforturilor depuse de Cavour și de urmașii săi, astfel că refugiații din alte state italine s-au stabilit aici, dintre care mai mult de 200.000 la Torino și Genova.

După ce a preluat tronul, Victor Emmanuel al II lea a încheiat un tratat de pace cu comandantul trupelor austriece, Radetzky, la Vignale, însă Camera se arăta destul de ostilă ratificării acestui tratat așa că regele nu a ezitat ca în noiembrie 1849 să dizolve Camera înlocuind-o cu una condusă de Massimo d`Azeglio, pacea cu Austria fiind acceptată de noua Cameră a Deputaților. Tot în cadrul discuțiilor purtate cu Radetzky la Vignale se spune că regele ar fi refuzat să abroge Statutul și că din acest motiv a renunțat la posibilele compensații teritoriale. Există în istoriografie voci care susțin că în cadrul discuțiillor de la Vignale propunerea referitoare la abrogarea Statutului nu ar fi fost făcută niciodată și care susțin că Victor Emmanuel al II –lea s-a angajat față de Austria să combată partidul democratic, după cum era și el înclinat să facă. După ce a reprimat revolta din Genova și a reușit să obțină ratificarea tratatului cu Austria, regele lăsa de înțeles că există posibilitatea abrogării Statutului dacă alegerile nu ar fi favorabile moderaților conform acelorași surse istoriografice.

După ce apar ostilități din partea Camerei și a regelui în ceea ce privește un proiect de lege asupra căsătoriei civile prezentat de către d`Azeglio, acesta din urmă este contrâns să-și dea demisia în octombrie 1852, iar după o criză de frământări, a fost chemat să formeze noul cabinet contele Camilo Benso di Cavour, care în guvernul anterior îndeplinise funcția de ministru al agriculturii. Cavour va deține acestă funcție până în 1861 și s-a bucurat de încredere din partea lui Victor Emmanuel al II-lea, care i-a acordat această încredere fără a renunța la propria autoritate. Acum, scopul întregii activități politice a regelui și a noului său prim ministru devine unificarea Italiei într-un singur stat.