Comediile lui Ion Luca Caragiale

„Comedia O noapte furtunoasă, cea dintâi realizare majoră a lui Caragiale, rămâne astăzi de o excepţională importanţă în cuprinsul operei lui nu numai prin valoarea ei intrinsecă, dar şi prin calitatea de a fixa structura de bază a operei lui de comediograf. … Un ciob de lume, un microcosmos familial şi social, cu componenţa lui firească şi necesară, bazată pe succesive trepte ale autorităţii care conduc spre un punct maxim, minată însă, profund şi esenţial, de înşelăciune: o dată printr-o minciună statică, permanentă, imuabilă şi fără absolut nici o şansă de a fi demascată prin ordinea firească a acestui mic univers; a doua oară, prin traiectoria dinamică a unei intrigi dramatice care se dovedeşte ea însăşi o iluzie, o înşelare. Iar această minciună generală şi persistentă vizează mai ales structura ierarhică a acestui colţ de lume” (Mircea Tomuş).

Conul Leonida faţă cu reacţiunea, farsă într-un act, citită în 1879 în casa lui Maiorescu şi publicată în Convorbiri literare (1 februarie 1880), este o capodoperă de ironie şi de înscenare dramaturgică. Pornind de la o temă folosită şi de V. Alecsandri în Iaşii în carnaval, Caragiale adânceşte perspectiva comediei sale, adăugând la conflictul iniţial (spaima de revoluţie a celor care au participat ei înşişi la o revoluţie) un şir de opoziţii mai complexe (aparenţă/realitate, teorie/practică, spaţiul închis al camerei/universul deschis al societăţii) şi tema, aproape obsedantă la el, posibilităţii de a manipula, prin retorica politică şi prin gazetărie, conştiinţele indivizilor.

Cea mai cunoscută din comediile lui Caragiale, O scrisoare pierdută, a fost citită la Junimea la 6 octombrie 1884, reprezentată la Teatrul Naţional la 13 noiembrie, cu un succes extraordinar, şi publicată în Convorbiri literare în anul următor (1 februarie - 1 martie 1885). Toate calităţile dramaturgiei lui Caragiale (geniul verbal, dinamismul schimbului de replici, ştiinţa de a construi un spectacol teatral) se întâlnesc în această comedie în care, sub aparenţa unei întreceri politice, cu alegători independenţi şi discursuri patriotice de la tribună, se desfăşoară un joc ultimativ, bazat pe o tentativă de şantaj şi încheiat prin farsa finală a împăcării, topos frecvent în textele lui Caragiale şi totodată una din cele mai profunde observaţii morale ale întregii sale literaturi.

Ultima mare comedie a dramaturgului, D-ale carnavalului, s-a jucat la 8 aprilie 1885 şi a fost publicată în Convorbiri literare la 1 mai. Considerată la început o simplă farsă de carnaval, cu un exces de încurcături amoroase şi de quiproquo-uri, piesa şi-a dezvăluit cu timpul nu numai însuşirile tehnice neobişnuite, dar şi gravitatea, căci semnificaţia întregului este şi aici una morală, vizând promiscuitatea sufletească, minciuna şi împăcarea lamentabilă, ca forme generale de a trăi. Ca şi în Scrisoarea pierdută, personajele aflate în competiţie şi decise până la un moment dat să acţioneze în modul cel mai radical cu putinţă sfârşesc prin a ignora realitatea şi propria conştiinţă, pentru a obţine pe această cale un câştig mai mare decât cel care ar rezulta din recunoaşterea lor.

Noaptea furtunoasă

Caragiale, în Noaptea furtunoasă şi nu numai, aduce în prim plan atmosfera mahalalei bucureştene. Pe vremea lui, această mahala era de-a dreptul pitorească… un loc plin de poezie prin culoarea şi diversitatea lui : căsuţele din mahala aveau fiecare personalitatea ei, oamenii le zugrăveau în fiecare primăvară, ferestrele erau pline de ghivece de flori…

Cel ce locuia acolo, mahalagiul, era om simplu, fără prea multă şcoală, fără cultură, dar cu personalitate : temperamental, focos, vulcanic, posesiv, într-un cuvânt, ceea ce numim “balcanic”. De obicei are o mică afacere a lui de care se ocupă şi e foarte mândru ( în Noaptea furtunoasă, familia jupânului Dumitrache o ducea foarte bine pe plan financiar) şi de fapt din asta trăieşte. Mahalagiul e familist (“ţin la onoarea mea de familist”), onoarea la el e foarte importantă şi pentru a o apăra e în stare să “meargă şi la cremenal”, iar familia e sfântă: se ocupă cu foarte mare grijă de toţi membrii ei.