Comentariu autoportret și biografie de Lucian Blaga

Expresionismul este un curent artistic modernist, apărut ca un apel de salvare al valențelor sufletești raportate la etern. Desigur, în literatura română expresionismul nu a generat plenar structurile estetice originale. Autenticitatea culturii noastre și-a spus cuvântul prin ecourile vii ale operelor celor mai importanți scriitori ai vremii.

Autor al cugetărilor filosofice de o valoare incontestabilă, Lucian Blaga a văzut în poezie una din căile de relevare a misterelor spiritului uman. Creația sa este plăsmuită într-o perspectivă idealistă, sub imboldul unor adânci întrebări conceptuale.

Structura expresionistă cultivată de universul poetic blagian se caracterizează printr-o sensibilitate confesivă și meditație gravă asupra vieții. Pe acesta cale, eul liric, conștiință complexă, răzvrătită împotriva rațiunii umane și bolnavă de sentimentul marii treceri, va parcurge câteva ipostaze: inițial se va autocontempla în izvoarele mitice, apoi, printr-o pornire sinucigașă,va încerca să le astupe.

Începând cu volumul ,,Laudă somnului”, publicat în 1929, se produce un moment de cotitură, iar cântecul blagian renunță la orice act de voință, alunecând în zona tăcerii. Orizontul aparține acum omului rătăcit, care nu-și găsește nicăieri locul sau rostul. Totuși, cugetul poetului se întoarce tot mai mult spre sine, intenționând să se autodefinească prin poezie, tentat fiind de propriul portret ce-ascunde tainele elanului vital. Așa se face c-au luat naștere operele ,,Biografie” și ,,Autoportret”, bazate pe repere similare .

La o primă lectură, poemul ,,Biografie” pare a fi o schiță autentică despre viața unui poet amărât. În ciuda acestui fapt, textul maschează un crez artistic profund. Însuși titlul este folosit, în mod evident, la figurat, întrucât relevă aspecte legate de biografia sufletească a creatorului în raport cu existența și creația.

Așa cum Blaga abordează din plin problematica cunoașterii filosofice, poezia data poate deveni atât pentru cel care o scrie, cât și pentru cititor, o formă divină de autocunoaștere. Respectiv, opera exprimă durerea născută din luciditatea dramei existențiale a spiritului lucid, venit ca o minune pentru a însufleți lucrurile prin harul cuvântului său. Eul simte revelația unui mister, acela că „lumea este o cântare”, o tainică alcătuire muzicală plină de armonie. În miezul cântării, se împlinește, cu mirare, el-artistul: ,,Străin zâmbind, vrăjit suind ’’. Textul insistă asupra explorării necunoscutului din viața lui: “Unde și când m-am ivit în lumină, nu știu”. În acest sens, se remarcă relația dintre păcatele și puritatea sufletului omenesc, sugerate de opoziția dintre iad: ,,coperișurile iadului” și rai: „muntele cu crini”. Atât coperișul cât și muntele sunt simboluri ascensionale și tocmai ele semnalează năzuința spre absolut, spre escaladarea universului ceresc. Aici, trăsăturile contradictorii apar ca fiind comune ființei umane obișnuite: ,, umblu ca fiecare”. Eul liric, atribuindu-și antiteza propriei existențe, își asumă povara destinului omenesc ce-l poartă cu sine.