Cultură și civilizație

„Că limba nu este numai lăcașul fiintei, ci și casa omului, cea în care se instalează și locuiește, în care se întâlnește cu sine și cu celălalt și că una dintre încăperile cele mai confortabile din această casă este aceea a creatiei poetice, a artei - toate acestea sunt lucruri ce continuă să mi se pară mereu adevărate.” (Hans-Georg Gadamer - Moștenirea Europei)

Conceptele de cultură și civilizație sunt polisemantice. Diferiți analiști ai fenomenului culturii folosesc în sensuri variate, atât termenul de civilizație cât și cel de cultură. S-a stabilit astfel un inventar al sensurilor termenilor de cultura și civilizație folosite în diverse lucăari și s-au găsit cel puțin 180 de sensuri diferite pentru acești termeni. Această situație poate conduce la o serie de confuzii. În ciuda acestei multitudini de sensuri, cercetătorii fenomenelor culturale folosesc de obicei termenul de cultură pentru a desemna creațiile sufletești, spirituale, sistemele de idei și valori, iar termenul de civilizație, pentru a desemna creațiile materiale (mijloacele cu care omul își adaptează mediul înconjurător).

Pentru unii teoreticieni cultura și civilizația sunt termeni echivalenți, amândouă reprezentând totalitatea valorilor materiale și spirituale create de-a lungul istoriei omenirii. Spre exemplu, Simion Mehedinți definește cultura drept suma tuturor creațiilor sufletești, intelectuale, etice și estetice, iar civilizația drept suma tuturor creațiilor tehnice care ajută la adaptarea omului la mediul geografic. Ovidiu Drâmbă, în "Istoria culturii și civilitației", delimitează cultura de civilizație, considerând-o pe prima ca ansamblul atitudinilor, actelor și operelor limitate la domeniul spiritului și al intelectului, iar pe a doua ca totalitatea mijloacelor cu care omul se adaptează mediului fizic și social. După unele definiții, cultura și civilizația sunt același lucru. Însă astăzi se consideră că civilizația si cultura nu sunt sinonime. Cultura se referă la simboluri și valori transmise pe cale socială, iar civilizația se referă la organizarea societății și la partea materială a culturii.

Din punct de vedere etimologic, termenul civilizație derivă din latina clasică, respectiv din familia cuvântului civis (= cetățean al orașului); la romani termenul desemna un individ care nu trăia izolat de semenii săi ci care, dimpotrivă, conviețuia împreună cu alți oameni, în interiorul unei comunități umane, care avea o organizare capabilă să favorizeze viața în colectivitate. Un alt termen latin înrudit semantic, civilis, desemna calitățile, însușiirile pe care trebuia să le posede un "cetățean" pentru a merita să poarte acest titlu. Este vorba despre însușiirile care îl făceau amabil, sociabil, politicos, modest și simplu în raporturile cu semenii săi. Din semnificația acestor termeni latini a apărut și necesitatea elaborării unor termeni derivați, care să desemneze acțiunea prin care indivizii, membri ai comunității, ajungeau să dobândească acele calități care îi eau necesare pentru a fi considerat cetățean.

În acest sens, un alt termen din aceeasi familie semantică, civilitas, - atis, se referea la aptitudinea de a trăi în societate - sociabilitatea - la curtoazie, politețe, dar și, din pucnt de vedere politic, la arta de a guverna. Calitatea de a fi cetățean era desemnată și prin adjectivul civicus, -a, -um ("civil"). În sens general, civilizația este totalitatea mijloacelor prin care omul se adaptează mediului fizic (natra) și mediului social, reușind să-l transforme, să-l organizeze și să-l / să i se integreze. Ea reprezintă ansamblul cunoștintelor și al experienței umane, totalitatea achizițiilor spiritului uman, nivelul înalt de dezvoltare al unei societăți.

În sfera acestor noțiuni sunt cuprinse aspecte ce țin de latura utilitară, practică, a existenței umane, în principal tehnologia, dar și activități de natură administrativă de organizare socială, politică, militară și juridică.

Civilizația actuală este rezultatul unui efect. Orice civilizație presupune un spațiu, o societate, o economie și o mentalitate, și, de asemenea, existența unei durate. Orice civilizație este reprezentată de o societate care și-a asimilat și asimileaza încontinuu valorile materiale și culturale de care are nevoie, civilizația putând fi definită, pe de o parte, ca o societate ajunsă la un nivel avansat de cultură, pe de altă parte ca o societate care a asimilat valori în toate compartimentele existenței sale. S-a afirmat pe bună dreptate că, în ultimă analiză, numărul civilizațiilor este echivalent cu numărul popoarelor care au existat sau există la nivel planetar, numai că dintre toate acestea foarte puține sunt cele care, din antichitate și până în prezent, au dobândit calitatea de civilizație istorică. În cazul acestora din urmă, se poate afirma că ele sunt caracterizate prin capacitatea, manifestată în decursul evoluției lor în timp, de a-și exercita pe deplin posibilitățile lor creatoare, reușind să-și asigure un profil care poartă amprenta noutății și a originalității pentru o perioadă lungă de timp, influențând civilizația și cultura popoarelor din jur sau a unor civilizații și culturi posterioare, contribuind, astfel, la construirea tezaurului de valori ale umanității.

Conceptul de civilizație s-a constituit în Europa relativ târziu, în perioada Renașterii, acea perioadă de avânt cultural care a cuprins Italia între secolele XIV - XVI. Termenul a fost consacrat pe plan european abia la jumătatea secolului al XVIII-lea, de filosofii raționaliști, printre care Victor Riquetti, marchiz de Mirabeau (care a publicat, între altele, un tratat despre populație intitulat L’Ami des hommes ou Traité sur la population) și Voltaire și enciclopediștii francezi care l-au folosit pentru a desemna "vremurile noi" (din cadrul epocii lor) în raport cu "epocile întunecate" anterioare (Evul Mediu).