Estetica Fenomenologică și Investigarea Literaturii

Fenomenologia este un current filosofic din secolul al XX-lea, care incearca sa descrie structura experientei asa cum este reprezantata in constiinta, nu ca fapte ci ca esenta a lucrurilor fara sa apeleze la teorii sau la metodele altor discipline. Conceptul de fenomenologie apare mai intai la Hegel care in 1807 a publicat lucrarea intitulata “Fenomenologia spiritului”.

Fenomenologia moderna isi are radacinile in psihologia descriptive a lui Frantz Brentano si se bazeaza in mare masura pe conceptiile lui Husserl expuse mai ales in opera sa capitala “Idei pentru o fenomenologie pura si pentru o filosofie fenomenologica” din 1913.

Încă de la începuturile ei, fenomenologia s-a definit drept

o ştiinţă "pur descriptivă". Tocmai din acest motiv, ideea de

"descriere" a devenit curând una dintre caracteristicile atât de intim legate de

reprezentarea-şablon a "fenomenologiei" încât, pentru o lungă perioadă

de timp, orice analiză care se mulţumea să prezinte anumite fapte,

fără a le interpreta căpăta automat eticheta de "studiu fenomenologic". Astfel,

conceptul de "descriere" si, odată cu el, însăşi percepţia curentă a

"fenomenologiei" au fost asimilate în câmpul câtorva opoziţii

precum cea dintre descriere şi explicaţie istorică, descriere şi

interpretare hermeneutică sau descriere şi evaluare normativă. O atare

perspectivă, nu corespunde nicidecum

poziţiei metodice a lui Husserl, nuanţată chiar si atunci când se

definea sec drept o "eidetica descriptivă a trăirilor". În plus, ea nu

ţine cont nici de evoluţia gândirii fenomenologice în lucrările de

bătrâneţe ale lui Husserl si nici de destinul "descrierii" în

fenomenologia post-husserliană. Caci, daca în Cercetări logice,

Husserl opunea constant "psihologia descriptivă", ce avea sa devină

curând "fenomenologia", unei perspective genetice, în perioada sa

târzie, el lansează dimpotrivă şi proiectul unei "fenomenologii

genetice", fără a abandona ideea "descrierii". Astfel, conceptul trece

printr-o mutaţie radicala, încă insuficient investigată, cum este la

rândul ei insuficient tratată prezenţa si pregnanţa practicii

"descriptive" în cadrul gândirii de inspiraţie fenomenologică din

posteritatea lui Husserl, la autori precum Heidegger, Merleau-Ponty,

Levinas, Patocka

Cu toate cǎ Edmund Husserl a scris puţin referitor la problematica esteticii, mare parte din cercetǎrile sale fenomenologice s-au dovedit a fi deosebit de importante pentru cercetǎrile ulterioare efectuate în câmpul esteticii. În 1905 Husserl a ţinut un curs a cǎrui temǎ centralǎ a fost Imaginaţia şi Rolul Imaginilor. În timpul acestor prelegeri a gândit conceptul de Imaginaţie ca pe o conştiinţǎ a unei imagini interioare deschizând astfel calea conceptului de intenţionalitate a imaginaţiei. Cercetarea sa oglinditǎ în cursul ţinut asupra conştiinţei imaginilor a pregǎtit fundamentele fenomenologiei artei.

O privire retrospectivǎ asupra esteticii fenomenologice ne este oferitǎ în tratatul Estetica contemporanǎ a lui Guido Morpurgo-Tagliabue, unde se desfǎşoarǎ într-o manierǎ ştiinţificǎ istoria gândirii estetice dezvoltate în secolul al XX-lea. Lucrarea în douǎ volume conţine un studiu foarte sistematic al esteticii fenomenologice unde ne sunt prezentaţi exponenţi majori ai metodei fenomenologice cu aplicare în esteticǎ. In aceasta lucrare autorul ii recunoaste lui Hartmann contributia de seama avutǎ la stabilirea principiilor şi problemelor unei fenomenologii a artelor. Percepţia esteticǎ, în viziunea lui, este totodatǎ intuiţie a lucrurilor şi a valorilor; ea este sensibilǎ şi totodatǎ axiologicǎ. Faptul este posibil datǎ fiind poziţia specialǎ a obiectului estetic, a cǎrui lege este dubla stratificare a unei percepţii şi a unei viziuni, a unui real şi a unui ireal. Aceasta vrea sǎ spunǎ cǎ exista o percepţie sensibilǎ, materialǎ (percepţie normalǎ), care constituie primul plan al obiectului (Vordergrund) - fie cǎ este vorba de o operǎ de artǎ, fie de frumosul natural - : factori fizici, pete de culoare, trǎsǎturi, volume, sunete etc. Aceastǎ percepţie provoacǎ o viziune reprezentativǎ care merge de la efectul de tridimensionalitate, de mişcare, de luminǎ etc., pânǎ la semnificaţiile psihice şi morale ale subiectului. Prin intermediul intuiţiei se ajunge la un al doilea tip de percepţie şi anume cea esteticǎ. Astfel resulta al doilea strat fundamental.

Aplicarea fenomenologiei în esteticǎ a permis o cercetare extrem de interesantǎ ce a dus la redimensionarea şi reproblematizarea interpretǎrilor din domeniul artelor.

Unul dintre continuatorii fenomenologiei husserliene este Roman Ingarden. Acesta s-a remarcat prin studii referitoare la ontologia operelor de artǎ realizând cercetǎri nu numai în literaturǎ ci şi in picturǎ,muzicǎ, sculpturǎ, arhitecturǎ şi film. Fenomenologul polonez a detaliat descrierile despre structura interioarǎ a diferitelor tipuri de opere de artǎ arǎtând diversitatea straturilor. Ingarden a realizat o analizǎ a operelor de artǎ în funcţie de numǎrul de straturi din care acestea sunt alcǎtuite: în timp ce opera muzicalǎ are un singur strat, adicǎ formaţiunile muzicale (Tongebilde), pictura are douǎ straturi, imaginea reconstruitǎ şi stratul obiectului reprezentat complet, iar o operǎ literarǎ are patru straturi: formaţiunile lingvistice, unitǎţi de înţeles, obiectele reprezentate şi schematizǎrile vizuale. Fiecare strat al operei de artǎ poate oferi o creştere a calitǎţilor ce sunt valorificate estetic. Într-o operǎ de artǎ toate aceste valori estetice constituie „o armonie polifonicǎ”, ele armonizându-se într-un tot estetic. Ingarden a colectat liste ce conţin mai mult de 200 de cuvinte care denotǎ astfel de calitǎţi. Potrivit lui cel mai înalt tip de calitǎţi valorice pe care opera de artǎ le poate manifesta sunt aşa numitele calitǎţi metafizice precum sublimul, tragicul, încântǎtorul sau grotescul ce caracterizeazǎ „atmosfera” specialǎ a evenimentelor ce transcend comunul şi relevǎ „înţelesul” adânc al vieţii.