Florența Albu - trăsături ale liricii

S-a născut la data de 1, decembrie, 1934, Floroaica, j., Călăraşi şi s-a stins din viaţă la 3, februarie, 2000, Bucureşti, poetă.

Provine dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Maria (n. Simion) şi Ion Albu. Tatăl a fost deţinut politic la Canal. Florenţa Albu este licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti(1957). După un şomaj de şase ani, funcţionează ca redactor la”Scânteia tineretului” (1963-1964), apoi la “Viaţa românească”, până la pensionare.(1995). A debutat cu versuri în “Tânărul scriitor” (1954), iar editorial – cu volumul Fără popas (1961). Primele volume – versificaţia de circumstanţă, sub imperativul “comenzii sociale” fiind repede abandonată- o impun ca poet al câmpiei şi satului ancestral. Idilismul este evitat structural. Imaginea Bărăganului sălbatic, scitic, bântuit de vârtejuri şi de secetă, nu exclude totuşi, “melancolia serilor” şi poezia halucinantă stârnită de “fata morgana”.

A scris literatură pentru copii, reportaje, literatură de călătorie şi evident, poezie.

Cu trecerea timpului, lirica Florenţei Albu, considerată o fiică a câmpiei, se sinularizează. Începuturile marchează o anumită disponibilitate către ludic, un farmec al câmpiei în care se simte şi fiorul pământului reavăn, o evocare lirică a părinţilor care se retrag încet şi iremediabil, în fotografii.Cu timpul, într-un text de o simplitate austeră, poeta îşi îndreaptă atenţia către o evocare nostalgică a satului copilăriei şi în acelaşi timp către o imagine a oraşului privit ironic, crud. Prima dintre direcţii va devein dominantă şi va da marea creaţie a poetei, paginile ei cele mai reuşite. Se regăseşte în versurile sale drama unei lumi condamnate, lumea satului. Drama acestei lumi devine plâns, plânsul devine un bocet interior în textul Florenţei Albu, care trăieşte până la disperare iremediabilul dispariţiei universului tradiţional ţărănesc.

Criticul literar Eugen Simion nota că poeta, “ nu face decât să fixeze chipurile şi imaginile unei lumi bătrâne, condamnate să moară. Există, un simbol în aceste versuri, dar el nu trebuie căutat la suprafaţa textului, plată şi cenuşie ca pământul Bărăganului.

Simbolul liric este în adâncul propoziţiilor sărace şi ameninţătoare, şi profunzimea lui trebuie aflată în violenţa mută cu care sunt descries aceste destine obosite de istorie.”

La acest bocet închis se adaugă în ultimul timp lirica poetei sentimental tot mai acut al extinţiei, care capătă, în versuri unice, pecetea evanescenţei.

La Albu Florenţa, pastelul alcătuit din notaţii eliptice şi sincopate, se interiorizează, iar poezia satului depăşeşte documentarul etnografic.

Cu timpul. Muncile aspre ale câmpiei sunt evocate ca acte rituale, esenţiale, sacre. Tot progresiv, se conturează şi imaginea tragică a sfârşitului lumii rurale tradiţionale, cu gesturile ei simple, de rezonanţă cosmică. Austru (1971) marchează un punct de cotitură, în lirica poetei făcându-şi apariţia angoasa şi sentimentul singurătăţii, teroarea istoriei e trăită cu acuitate. Recitite azi, cărţile sale după 1971, începând îndeosebi cu Umbră arsă (1980, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi Epilaf(1981), apar de-a dreptul curajoase prin subversivitatea lor: denunţări, uneori disimulate, alteori directe, de o incisivitate conţinută, dar sarcastică, ale unui ev inuman. Vechea temă a satului şi a familiei este, în Elegii (1973) şi Epilaf, un pretext pentru fixarea în efigie elegiacă a unui ceremonial dispărut, concomitent cu o rostire acuzatoare: “Tata a murit acum doi ani, într-un spital al ţăranilor fără pămant. Suferea de frigul cel mai cumplit, boala socială- refuz organic, de adaptare la frigul lumii.”

Versurile- comentariu vorbesc de o cumplită degradare umană, sub presiunea istoriei absurde. Culpabilizându-se de părăsirea obârşiei, Florenţa Albu, trăieşte până la capăt drama rupturii, neîmpărtăşind iluziile şi refugiile compensatoare: “ ...adevărata mea fire era, a dezrădăcinatului:rană eram, refuzul vindecării”.

Familia, neamurile, satul întreg au devenit o lume moartă, iar legatara şi cântăreaţa lor mărturiseşte inutilitatea verbului poetic, devenit “dodie”şi “vorbă”.

În frecventele “autoportrete” în faţa oglinzii, “necruţătoare”, poeta îşi apare drept o “mască a resemnării, esteic făţuită”.

Antiromantismul ei temperamental, potenţat din ce în ce mai evident de brutalitatea vremurilor pe care le traversează, se asociază în chip firesc cu o poetică anticalofilă, a dizarmoniei, care o plaează pe Florenţa Albu, în familia de spirite bacoviană: poemul său adună “toate stidenţele armoniei”.

O Artă poetică XX (din volumul Poem în Utopia) grăieşte despre această poetică a discursului liric direct, grav şi agresiv-neliniştitior: “Cititori, voi cereţi, rime rare, floricele de stil, reverii, dar ştiu vouă vă trebuie, precizia glonţului, vă trebuiesc trubadurii mitraliilor, trăirea totală, fără drept de apel.”

O asemenea artă poetică răspunde viziunii autoarei asupra existenţei absurde, perspectivă din care Utopia însăşi a regimului totalitar e răsturnată în opusul ei.

Poem în Utopia (1983), Terase(1985), Efectul de seră (1987), Kilometrul unu în cer (1988) jalonează discursul liric relevând vacuitatea existenţei, depersonalizarea şi profanarea (raiul stă cu porţile vraişte, taina cunoaşterii s-a pierdut, cunoştinţele se vând pe tarabe populare etc), şi într-o ordine mai concretă, tabloul apocaliptic al spulberării trecutului în Bucureştii demolărilor.

Viziunea este orwelliană- o distopie lirică având, pe teren românesc, afinităţi cu claustrul şi regresiunea bacoviană.