Viața și Activitatea lui Ion Druță

Ion Druţă este şi un dramaturg valoros şi un publicist incitant, marcat de subiectivitate în anii când se încadrase în procesul de trezire a conştiinţei noastre naţionale şi lipsit de vigoare în eseurile şi cuvântările televizate de ultimă oră. (...)

în nuvelistica românească din stânga Prutului cărţulia de proze scurte La noi în sat de Ion Druţă a însemnat debarasarea de primitivism, de artificial şi de gazetărie searbădă si superficială, aservită regimului, puterii oficiale. Istorioarele banale, înşirate de Ion Canna şi de alţi prozatori ai timpului, inclusiv de Grigore Adam, - cel mai aproape de condiţia genului -, s-au pomenit depăşite de surprinzătoarele lui plăsmuiri în care acţionau personaje vii, expresii fireşti ale oamenilor din preajmă, prezentaţi de scriitor în situaţii reale de viaţă şi formând - împreună - ceea ce în critica literară a timpului s-a numit "tablouri plastice din viaţă" (Vasile Coroban). (...)

Ion Druţă s-a dovedit a fi cel mai talentat prozator (şi dramaturg) încă în anii '50-'60, datorită înţelegerii juste şi profunde a adevărului că valoarea operei de artă nu este una pur cognitivă sau instructivă, ca a istoriei sau a eticii, de exemplu, ci e una cognitiv-estetică, instructiv-estetică. Valoarea social-estetică a operelor sale este asigurată de cunoaşterea impecabilă de către scriitor a realităţii supuse investigaţiei literare şi de măiestria artistică de care dă el dovadă în procesul scrierii.

Primul exemplu convingător în acest sens este nuvela Sania, remarcabilă prin evocarea unei realităţi bogate sub aspectul trăirilor şi problemelor de conştiinţă şi prin artisticitatea evocării (...)

Asemeni unui alt meşter Manole, moş Mihail se dăruie totalmente "zidirii" sale. Cu¬prins de patima gândului, apoi şi a lucrului Ia sanie, el se lipseşte de odihnă, de linişte sufletească, de propria soţie care întâi îl cicăleşte, apoi îl ocărăşte, iar în cele din urmă îl pără¬seşte. După cum Manole îşi zidise soţia îrfcperetele mănăstirii, la fel moş Mihail se lipseşte de soţie de dragul săniei, înţelegea că fără babă "îl aştepta o viaţă atât de pustie", dar când s-a mai uitat o dată la sania neterminată a înţeles că "fără sanie - nici măcar pustie n-a fi". Conflictul dintre moş Mihail şi soţia sa, pur exterior, nu e principalul conflict al nuve¬lei. Acesta se desfăşoară între sentimentele, gândurile, trăirile personajului principal, cul¬minând cu nemulţumirea moşului de ceea ce a realizat. Idealul este irealizabil în principiu; odată realizat, idealul devine ceva obişnuit, banal, lăsând loc unei realizări noi, perfecte chiar şi fără de ceea ce anterior ţi-a părut desăvârşit. (...)

Scrisă în acelaşi an (1955), publicată în volum pentru întâia oară în 1957, povestirea Frunze de dor este o altă dovadă concludentă a unor mari şi alese capacităţi creatoare ale scriitorului. (Facem aici constatarea, valabilă de altfel şi pentru celelalte opere ale lui Druţă, că autorul şi-a perfecţionat mereu nuvelele şi romanele, astfel încât în tratarea unora ar putea să apară disensiuni între diferiţi participanţi la dialog, în funcţie de varianta analizată. Noi vom apela la textul variantei din Scrieri, l, 1989). în centrul acestui adevărat poem de dragoste se află doi tineri din satul Valea Răzeşilor: Gheorghe Doinaru şi Rusanda Cibotaru, ambii la vârsta îmbobocirii dragostei. Primăvara dragostea lor izbucneşte năvalnic, vara se consumă pe îndelete, poetic şi puternic, dar toamna se veştejeşte nemilos. Personajele sunt legate firesc şi trainic, prin nenumărate fire, de viaţa satului în ultimul an de război, din primăvara până în toamna anului 1945, scriitorul realizând o imagine concretă, vie, impresionantă a vieţii satului basarabean al timpului. (...) Dragostea lui Gheorghe şi a Rusandei a apărut şi s-a aprins cât amândoi tinerii purtau grijă pământului din Hârtoape, într-o zi de primăvară timpurie, Gheorghe fi¬ind la arat, iar Rusanda la sădit mazăre, s-au înţeles ei să meargă, seara, la club. La întoar¬cere, prin întunericul nopţii, "păşind alături, fragedă şi puţintică, Rusandra răspândea înjur un farmec pe care Gheorghe nu-1 cunoscuse până atunci şi toate drumurile, casele, gardurile, toate cele sunoscute şi răscunoscute de el îi păreau proaspete, noi, căci le vedea pentru prima oară împreună cu Rusanda", iar când băiatul, învingându-şi sfiala, a sărutat-o, Rusanda " a scos repede o batistă, a pornit cu ea spre buze, dar mâna n-a îndrăznit să şteargă arsura primei sale dragoste...".

Totuşi nu aceste gânduri l-au făcut pe Gheorghe să se despartă de dragostea sa sinceră, adâncă, unică. "Tu, copilă, nu sta mult la sfat. Ştii câte ai pe capul tău!" îi zice Rusandei

mama. Gheorghe înţelege că mama fetei îl alungă. Fire sensibilă, el se simte rănit adânc şi se poate spune că un atare amănunt a decis aproape totul, 1-a îndepărtat aproape definitiv de Rusanda. Aproape, deoarece şi după aceasta dragostea lui îşi cerea dreptul la viaţă; Gheorghe îşi zice că ar fi trebuit s-o viziteze la Soroca, după cum îl invitase Rusanda; mai mult, într-o noapte îşi ia inima în dinţi şi merge la Rusanda. S-a apropiat de ferestrele astu¬pate, din care se strecura o rază de lumină, şi a auzit cum "un glas bărbătesc a spus: "Eu zic: bine! Dar roata căruţei are diametru?" şi un glas, senin ca cerul, scump ca viaţa, a întrebat: "Da el ce-a zis?"

Dar chiar cei mai buni dintre cititorii povestirii n-au intuit un sens foarte profund al transformării Rusandei în profesoară, şi n-am fi vorbit nici noi despre aceasta dacă scriitorul însuşi n-ar fi intervenit la un moment dat cu nişte destăinuiri zguduitoare. După ce constată calm şi durut că "această lucrare Frunze de dor nu este înţeleasă just" şi pune câteva întrebări fireşti - "Ce s-a întâmplat? De ce s-a lepădat Gheorghe de Rusanda?" - Druţă ex¬plică: "Vedeţi Dumneavoastră, acea epocă a demonismului comunist avea un mecanism foarte adânc ascuns, pe care eu 1-aş numi discreditarea valorilor. Şi uite, cum a început atuncea în şaisprezece sau şaptesprezece, când