Fișă de lectură - Mircea Eliade, Sacrul și profanul

Date ale cărții

Titlul lucrării: “Sacrul și profanul”

Autor: Mircea Eliade

Editura: Humanitas

Oraș: București

Anul publicării: 2005

Ediția a III-a

Traducere de: Brândușa Prelipceanu, din franceză

Coperta: Ioana Dragomirescu Mardare

Redactor: Mona Antohi

Tehnoredactor: Doina Elena Podaru

Corector: Nadejda Stănculescu

Lucrare executată la S.P. „BUCUREȘTII NOI"

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Lucrare prima dată publicată în Rowohlts Deutsche Enzyklopădie, coordonată de Ernesto Grassi, sub titlul ”Das Heilige und das Profane”

© Rowohlt Taschenbuch Verlag GmbH, Reinbek, 1957

© Humanitas, 2000, pentru prezenta versiune românească

Traducerea s-a făcut după versiunea franceză “Le Sacre et le Profane”, publicată la Editions Gallimard în 1965

ISBN 973-50-0876-9

Ca introducere

O temă specifică lucrărilor lui Mircea Eliade, homo religiosus se bucură de încă o interpretare amănunțită în Sacrul și profanul, autorul întrebuințând-o în a dualiza universul cunoașterii în două aspecte opuse, adică, cum reiese și din titlul lucrării, sacrul și profanul, apelând la conceptul originar de opoziție.

Lucrarea lui Eliade înglobează o introducere și patru capitole ce conțin, la rândul lor, o serie de subcapitole, în cuvintele cărora sunt abordate următoarele tematici: Spațiul sacru și sacralizarea lumii, Timpul sacru și miturile, Sacralitatea naturii și religia cosmică și Existență umană și viață sanctificată.

Fundația textului este întărită prin ipoteza imperfecțiunii secularismului, a firii umane incomplet necredincioase. Indiferent de punctul în care lumea se desacralizează, se îndepărtează de divin, rămân, totuși, amprentele tradiției religioase. Spațiul profan , așa cum îl botează Eliade, pastrează locuri specifice, deosebite de restul, precum ținutul natal, strada, casa copilăriei etc. Spațiile acestea se sfințesc și creionează o realitate discriminantă între cotidian, obișnuit și ceea ce este sacru, iubit.

Astfel, se trasează congruența profanului cu obișnuitul, cotidianul și cea a sacrului cu exodul din profan, cu o “ieșire din Timp” și o întoarcere in illo tempore ; manifestarea sacrului fiind diferită de cea a profanului prin generarea unei revelații, denumită de către scriitor “hierofanie” .

Dezvoltând, Mircea Eliade privește istoria religiilor drept o constelație de hierofanii, care sunt manifestările realităților sacre. Autorul exemplifică acest model al hierofaniilor pornind de la manifestarea sacrului în banal, cum ar fi o piatră sau un arbore, până la hierofania supremă a întrupării lui Dumnezeu în Iisus Hristos din religia creștină; între aceste două nu există ruptură, este manifestarea a ceva care este „altfel", a unei realități diferite lumii noastre, în lucruri care fac parte constitutivă din lumea noastră „naturală" și „profană"5.

Conchizând discuția anterioară, Eliade își îndreaptă atenția către teoria evoluției istorice și influența sa asupra sacrului. Autorul oferă ca exemplu ideea societății arhetipal agricole, unde există credința în Pământul-Mamă, deoarece universul cunoașterii al individului orbitează în jurul principalei sale surse de hrană, pe care o divinizează și încearcă să-i primească îngăduința prin ritualuri. Paralel, într-o societate vânătorească, însă, există credința în animalele totem, fiindcă existența vânătorului și a tribului său este dependentă de prada sa, a cărei bunăvoință încearcă să o câștige. Astfel, au loc ritualurile de înrudire între vânător și vânat .