Influența culturii sociale în management

Fie că acceptăm, fie că respingem procesul de globalizare a societăţii – cu reflectarea în politică, economie, afaceri, cultură, religie etc. – este indiscutabil că acest proces/fenomen se manifestă în viaţa de zi cu zi a indivizilor.

În 1989 şi 1990 istoria şi-a accelerat cursul, spun Alexander King şi Bertrand Schneider: regiunile comuniste din Europa de Est s-au prăbuşit, cele două Germanii au redevenit un singur stat, iar invazia Kuweitului a condus la Războiul din Golf (apoi cel din Afganistan şi Irak), războaie ce au confirmat existenţa tensiunilor dintre ţările bogate şi cele sărace, dintre Nord şi Sud, tensiuni ce se accentuează, înseamnă nedreptate şi umilinţe pentru cei săraci, îndeosebi în ţările arabe şi musulmane. După revoluţia industrială din Marea Britanie (acum 2 secole), putem discuta de evoluţii treptate către „un stat planetar”, adică către globalizare. Mai recent, respectiv după inventarea computerului, INTERNETUL devine „adevăratul motor şi simbol al globalizării”. Aşa cum remarcă profesorul Bari, pieţele tind să se globalizeze, deoarece piaţa internă nu mai poate susţine costurile în creştere exponenţială pentru cercetare – dezvoltare, la care se adaugă scurtarea ciclului de viaţă pentru toate produsele nou lansate. Apreciem că pentru firma viitorului, dacă îşi propune să atingă şi să-şi păstreze succesul şi prosperitatea, activitatea de R&D (Research & Development) trebuie să devină o prioritate; firma este obligată să inoveze/inventeze permanent, atât în plan tehnic cât şi în plan social, cu raportare la client şi dorinţele sale.

Într-adevăr, putem discuta de două mari motoare ale globalizării sau două surse mari de progres şi prosperitate:

• primul motor este dat de succesiunea valurilor progresului de care discută Alvin Toffler : aici putem include revoluţia agricolă, revoluţia industrială, revoluţia informatică, (calculatorul), revoluţia cunoaşterii; despre revoluţia cunoaşterii discută extrem de pertinent Maynard şi Mehrtens, ei sugerând că asistăm la un al patrulea val al progresului specific economiei cunoaşterii;

• al doilea motor este triumful ideologiei neoliberale, respectiv al economiei de piaţă şi societăţii de consum / distracţie (liberalizarea pieţelor, descentralizarea managementului, privatizarea companiilor etc.); de aici derivă şi importanţa deciziei politice asupra creşterii economice.

„Aşadar, globalizarea este o realitate, spune acelaşi autor, probabil ireversibilă”, realitate

ce obligă firmele şi ţările să interfereze pragmatic cu acest fenomen /proces, deoarece opusul acestui demers echivalează cu o şansă pierdută.

Un reputat analist în teoria relaţiilor internaţionale, anume Samuel Huntington, conturează o “hartă” surprinzătoare a realităţilor politice, economice şi de alt tip din economia mondială de după Războiul Rece. Într-o lucrare devenită celebră, The Clash of Civilizations el încearcă să identifice şi să anticipeze direcţiile majore în care se îndreaptă statele şi civilizaţiile aflate într-o competiţie globală. În lucrarea invocată, autorul consideră că în lumea posterioară Războiului Rece ceea ce numim “cultură” contează, iar identitatea culturală constituie noţiunea cea mai încărcată de semnificaţii pentru majoritatea oamenilor. Tema centrală a cărţii – spune Huntington – o constituie faptul că “identitatea culturală şi cultura care, la nivelul cel mai răspândit, sunt identităţi ale civilizaţiei, modelează tendinţele de coeziune, dezintegrare şi conflict de după Războiul Rece.” În limbaj uzual, punem semnul egalităţii între noţiunile de cultură şi civilizaţie. Se acceptă ca regulă că o civilizaţie este o entitate culturală, mai puţin Germania, unde se face distincţie între:

– civilizaţie, care implică tehnologie, mecanică, factori materiali etc.;

– cultură, care implică valori, idealuri, calităţi intelectuale, artistice şi morale ale societăţii.

Asociat conceptului de cultură în viziune macroeconomică, deci la nivel de naţiune sau ţară, vom regăsi o influenţă considerabilă al aceluiaşi concept în cazul fiecărei companii sau întreprinderi; este vorba de noţiunea de cultură organizaţională, cultură ce se structurează numai de a lungul timpului, a câtorva decenii de existenţă a unei companii, această cultură specifică condiţionând succesul în afaceri. „Există peste 160 de definiţii date conceptului de cultură”, spune Robert Mockler; acest autor consideră cultura ca fiind „acel întreg complex care include cunoştiinţe, credinţe, artă, morală, obiceiuri şi orice aptitudine şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii”. În opinia lui Mockler, ca specialist recunoscut în strategii multiculturale de afaceri, cultura se dobândeşte în timp de o persoană, ea nu se moşteneşte la naştere ci se învaţă sub formă de reguli şi modele de comportament.

Conform cu Huntington, popoarele se definesc pe ele însele în termeni de vechime, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri şi instituţii. Asociat popoarelor avem cel mai frecvent grupurile etnice, comunităţile religioase şi naţiunile; reflectarea cea mai amplă o regăsim însă sub noţiunea de CIVILIZAŢII.

În epoca contemporană, deşi opiniile unor istorici sunt divergente, se discută de existenţa a şapte mari civilizaţii în toată istoria umanităţii:

• SINICĂ: 1500 î.e.n., include China şi parte din Sud-Estul Asiei, precum Coreea şi Vietnam; o componentă majoră în această civilizaţie este confucianismul şi budismul, ca religii în unele culturi; remarcăm că civilizaţia chineză a influenţat de-a lungul secolelor majoritatea ţărilor asiatice, inclusiv Japonia; în prezent budismul este notabil în China şi este semnificativ în alte ţări asiatice cum ar fi Japonia; la nivel mondial se estimează că circa 8% din populaţia globului aparţine acestei religii.

• JAPONEZĂ: 100-400 e.n., urmaşă a civilizaţiei chineze, include parţial budismul şi confucianismul; japonezii admit că propria lor cultură şi civilizaţie datorează foarte mult Chinei; în prezent religia predominantă este shge parţial America Latină; moşteneşte filozofia greacă, dreptul roman, influenţele limbii latine şi ale culturii anglo-saxone; religia majoritară în această cultură este creştinismul în varianta catolicism, romano-catolicism, protestanţi, neoprotestanţi etc.