Postproducție

« Postproducţie »: termen tehnic împrumutat din vocabuluarul audiovizualului, utilizat în televiziune, cinema şi video. Desemnează un ansambu de proceduri tehnice aplicate unui material înregistrat: montaj, includerea altor surse vizuale sau audio, subtitrări, dublaje de voce şi efecte speciale. Ca grup de activităţi legate de industria serviciilor şi de reciclare, postproducţia aparţine aşadar sectorului terţiar, în contrast cu cel industrial sau agricol, cu alte cuvinte, cu cel al producţiei de materiale brute.

Începând cu anii nouăzeci, un număr din ce în ce mai mare de artişti interpretează, reproduc, re-expun sau utilizează opere realizate de alţii, sau produse culturale disponibile. Această artă a postproducţiei corespunde multiplicării ofertei culturale, iar în mod indirect, anexării de către lumea artei a un unui număr tot mai mare de forme până aunci ignorate sau dispreţuite. S-ar putea spune că aceşti artişti care îşi inserează propria operă în cea a altora contribuie la eradicarea distincţiei tradiţionale între producţie şi consum, creaţie şi copie, ready-made şi opera originală. Materia pe care o manipulează nu mai este cea primară. În cazul lor, deja nu mai poate fi vorba de elaborarea unei forme utilizând materialul brut, ci de lucrul cu obiecte care sunt deja în circulaţie pe piaţa culturală, cu alte cuvinte, cu obiecte deja informate de alţii. Noţiunile de originalitate (a fi la originea a ceva) şi chiar de creaţie (a face ceva din nimic) se estompează încetul cu încetul în acest nou peisaj cultural marcat de figurile gemene ale DJ-ului şi ale programatorului, ambele având sarcina de a selecta obiecte culturale şi a le insera în contexte deja date.

Estetica relaţională, în raport cu care lucrarea prezentă ar putea constitui o continuare, descria sensibilitatea colectivă în cadrul căreia se înscriu noile forme de practică artistică. Ambele îşi iau drept punct de plecare spaţiul mental în continuă schimbare deschis reflecţiei de către Internet, principalul mijloc de comunicare al epocii informaţiei în care tocmai am intrat. Însă Estetica relaţională se ocupa de aspectul convivial şi interactiv al acestei revoluţii (de ce artiştii sunt preocupaţi să producă modele de socialitate, să se situeze ei înşişi în sfera relaţiilor interumane) în vreme ce Postproducţie acordă atenţie formelor de cunoaştere generate de către Internet: cum să te orientezi în haosul cultural şi cum să extragi din acesta noi moduri de producţie. Într-adevăr, este uimitor faptul că instrumentele cel mai des utilizate astăzi de către artişti pentru a produce aceste modele relaţionale sunt opere sau structuri formale preexistente, ca şi cum lumea produselor culturale şi cea a operelor de artă ar constitui un strat autonom capabil să furnizeze mijloace de conexiune între indivizi; ca şi cum instaurarea unor forme noi de socialitate şi o adevărată critică a formelor de viaţă contemporane ar trece prin schimbarea atitudinii faţă de patrimoniul artistic, prin producerea de noi relaţii cu cultura în genere şi cu opera de artă în particular.

Câteva opere emblematice ne permit să schiţăm contururile unei tipologii a postproducţiei.

Reprogramarea lucrărilor existente

În video-ul Acconci proaspăt (Fresh Acconci), 1995, Mike Kelley şi Paul McCarthy au înregistrat actori profesionişti şi modele intepretând performance-uri de Vito Acconci. În Fără titlu (O revoluţie pe minut) (Untitled (One Revolution Per Minute)), 1996, Rirkrit Tiravanija concepe o instalaţie încorporând lucrări de Olivier Mosset, Allan McCollum şi Ken Lum; la MOMA, el anexează o construcţie de Philip Johnson şi a invitat copii să deseneze acolo: Fără titlu (Timp de joacă) (Untitled (Playtime)), 1997. Pierre Huyghe proiectează un film de Gordon-Matta Clark, Conical Intersect, în chiar locul în care acesta a fost turnat (Light Conical Intersect, 1997). În seria intitulată Nenumărate obiecte ale dorinţei (Plenty Objects of Desire), Swetlana Heger şi Plamen Dejanov expune pe postamente minimaliste operele de artă şi obiectele de design pe care le-au cumpărat. Jorge Pardo manipulează în instalaţiile sale lucrări de Alvar Aalto, Arne Jakobsen şi Isamu Noguchi.