Anemia la purcei

Medicina veterinară este știința care se ocupă cu cercetarea și vindecarea bolilor animalelor, cu protecția și îngrijirea corespunzătoare a lor, de asemenea și cu controlul alimentelor de origine animală.

Medicina veterinară a apărut o dată cu creșterea animalelor, în perioada începuturilor societății omenești. La început era aplicată instinctiv, nu există o diferențiere între măiestria tămăduirii bolilor la om și animale. Mult mai târziu această lecuire se va diferenția, devenind o meserie la cei care o practicau, prin câștigarea încrederii celor care solicitau intervenția. Treptat, s-a format o etică profesională. Prima școală veterinară din lume a luat ființă la Lyon, în 1762.

Tratarea animalelor a devenit în ultimii 200 de ani o ramură respectată a medicinii, care se ocupă de animalele de crescătorie și cele de companie, și care contribuie la prevenirea foametei în țările aflate în curs de dezvoltare.

Medicina veterinară a căpătat statutul profesional în Marea Britanie în 1844 sub autoritatea Reginei Victoria (1819-1901). În același timp, Colegiul Regal al Chirurgilor Veterinari a fost întemeiat pentru stabilirea legilor și a reglementărilor pentru controlul standardelor profesionale și pentru asigurarea faptului că practicanții individuali le respecta. Acest scop guvernator organiza și examinări veterinare.

În prezent, majoritatea țărilor lumii au propriile asociații veterinare, precum Asociația Veterinară Britanică (BVA) și Asociația Medicală Veterinară Americană (AVMA). În plus, problemele veterinare de oriunde din lume sunt rezolvate de Asociația Veterinară Internațională (WVA), fondată în 1863. La mijlocul anilor 1980 existau peste 200.000 de medici veterinari în întreaga lume.

Sângele este alcătuit din plasmă și elementele figurate: eritrocite, granulocite, limfocite, plasmocite, monocite și trombocite. Elementele figurate sunt elaborate de organele hematopoietice, noţiunea de hematopoieză referindu-se la procesele biologice care duc, în final, la formarea celulelor sanguine mature. Sistemul hematopoietic cuprinde sângele circulant, măduva osoasă, splină, ganglionii limfatici și sistemul reticuloendotelial. Celulele sanguine de la stadiul embrionar nediferenţiat (hemohistoblast) la cel matur periferic (eritrocit, leucocit, trombocit) trec prin mai multe forme intermediare. Bolile sângelui și organelor hematopoietice realizează următoarele sindroame: anemic, mieloproliferativ, limfoprolativ și hemoragic, sindroamele anemic și hemoragic sunt unitare, în schimb sindroamele mieloprofilerativ și limfoproliferativ grupează afecţiuni hematologice heterogene.

Definiţia anemiei: stare patologică, datorată diminuării semnificative (peste 2 deviaţii standard) a cantităţii de masă globulară totală şi/sau de hemoglobină pe unitatea de volum, sub valorile normale pentru vârsta şi sexul respectiv; scăderea hemoglobinei se poate asocia cu scăderea hematocritului şi/sau a nr. de eritrocite/mmc. Concentraţia de Hb. Este criteriul esenţial de diagnostic, fiind unitatea funcţională a hematiei, iar determinarea masei eritrocitare totale este incomodă şi laborioasă.

Inconvenient: interpretarea cifrelor de Hb. Trebuie să se facă şi în funcţie de condiţiile de hidratare ale subiectului investigat (proteinemie, ionogramă).

Dependent de etiopatogeneza și condiţiile de apariţie sunt descrise la animale numeroase. Forme de anemii hemolitice dintre care prezintă interes următoarele:

- anemia din intoxicaţie cu cupru

- anemia de apă rece

- anemia din intoxicaţia cu fenotiazina

- anemii hemolitice parazitare

- anemii hemolitice infecţioase

- anemii imunohemolitice

- anemii hemolitice prin defecte eritrocitare

CAPITOLUL I ANEMIA

Eritronul reprezintă totalitatea eritrocitelor din sfera producţiei (măduva osoasă hematogenă), din sfera circulaţiei (arteriale, venoase, microcirculaţie) și din sfera distrugerii (în SRH-ul splenic). Modificările sângelui la nivelul circulaţiei vasculare sunt de ordin cantitativ și calitativ.

Oligocitemia (anemia, hipoglobulia) se caracterizează prin insuficienţa funcţională a elementelor sanguine roşii, care, prin hipovolemie, oligocitemie, oligocronemie sau blocare funcţională a hemoglobinei, determină hipoxia anemică. Clasificarea stărilor de anemie se face animale neunitar, după criterii morfologice, eritrokinetice, clinice, etiologice și patogenice în clinică se apreciază de preferinţă la îmbinarea clasificării etiopatogenetice cu cea morfologică, clinică. Principala consecinţă a anemiei o constituie scăderea concentraţiei de oxigen în sânge.

Sindromul anemic

Sângele este alcătuit din plasmă și elementele figurate: eritrocite, granulocite, limfocite, plasmocite, monocite și trombocite. Elementele figurate sunt elaborate de organele hematopoietice, noţiunea de hematopoeză referindu-se la procesele biologice care duc, în final, la formarea celulelor sanguine mature. Sistemul hematopoietic cuprinde sângele circulant, măduva osoasă, splină, ganglionii limfatici și sistemul reticuloendotelial. Celulele sanguine de la stadiul embrionar nediferenţiat (hemohistoblast) la cel matur periferic (eritrocit, leucocit, trombocit) trec prin mai multe forme intermediare. Bolile sângelui și organelor hematopoietice realizează următoarele sindroame: anemic, mieloproliferativ, limfoprolativ și hemoragic. Sindroamele anemic și hemoragic sunt unitare, în schimb sindroamele mieloprofilerativ și limfoproliferativ grupează afecţiuni hematologice heterogene.