Percepția socială a profesiei de medic

Obiectul si scopul profesiunii medicale, multiplele relatii interumane care sunt angajate in timpul si pentru realizarea actului medical, au implicat de la inceput o conduita profesionala cu un bogat continut etic. Despre permanenta legatura a medicului cu oamenii si continutul profund uman al acestei relatii vorbea Hipocrate acum doua mii de ani in urma, reliefand modul in care trebuie cercetata suferinta umana si facute cunoscute oamenilor din popor cauzele acestei suferinte. “Lor, ca oameni din popor nu le este usor sa-si priceapa propriile suferinte, felul cum se ivesc si se potolesc, din ce cauza se inrautatesc ori se micsoreaza, dar inteleg mai lesne cele descoperite si spuse de altul, si fiecare, cand asculta isi aminteste lucruri ce i s-au intamplat si lui.”

Practica medicala a izvorat deci dintr-o necesitate fireasca, umana dupa care omul suferind – pentru ca nu este la fel cu omul sanatos – trebuie inteles si ajutat, principala functie a medicului, functia medicala a profesiunii de medic fiind aceea de a sluji umanitatea in lupta ei impotriva suferintei si a bolii, pentru a apara si promova sanatatea, capacitatea de munca si creatie a omului.

Daca la inceputul profesiunii medicale, misiunea medicului era de a vindeca bolnavul si a-i alina suferinta, ei i s-a adaugat cu timpul indatorirea de a preveni imbolnavirile, pentru ca, timpurile moderne sa puna in fata medicului sarcina asigurarii starii de sanatate a intregii societati sub toate aspectele pe care aceasta le implica. Cu alte cuvinte, medicina de azi trebuie sa cunoasca boala nu numai prin ea insasi ca o pura si simpla entitate nosologica, ci sa cunoasca ansamblul de factori care o conditioneaza, subliniind ca raportul medic – societate capata o prevalenta deosebita.

Inca din cele mai vechi timpuri i s-a recunoscut profesiunii medicale caracterul de profesie activa, de interventie, caracter remarcat inca din antichitate de cunoscutul scriitor Celsus cand spunea: “Este mai potrivit sa incerci o interventie indoielnica decat niciuna”, iar citandu-l pe Asclepiade, spune ca “datoria medicului este sa vindece sigur, repede si cu voie buna”, evidentiind de fapt cele trei coordonate ale actului medical: cunoasterea stiintifica(siguranta), tehnicitatea care permite repeziciune si voia buna care reflecta totalitatea conditiilor morale pentru exercitarea artei vindecarii.

Intotdeauna medicina progresista a conceput si promovat ideea ca responsabilitatea profesionala autentica decurge din imperativele sociale ale profesiunii medicale, ca simtul raspunderii profesional-sociale a medicului este criteriul de prim ordin al progresului profesional. Intr-adevar competenta profesionala autentica nu se obtine deact acolo unde constiinta despre munca este inaintata; or, fata de mijloacele identice de slujire a intereselor generale puse la dispozitie de societate, rezultatele profesionale diferite depind in mod evident de atitudinea fata de munca, iar aceasta face parte din constiinta sociala a medicului.

Cand se afirma ca medicul este un factor important de cultura si progres social, permanent in atentia opiniei publice, ne referim cu precadere la rolul sau primordial in realizarea mesajelor social-umane de bine, echilibru si sanatate, prin intermediul profesiunii medicale. Daca un medic ar renunta la aceste mesaje, evident el ar fi doar pe jumatate medic. Caci ce ar insemna activitatea unui medic care intr-o comunitate ar ignora nivelul economic, cultural si de educatie al membrilor sai, care ar neglija educatia sanitara de prezervare a sanatatii si prevenire a bolilor, care ar neglija aportul cetatenilor privind propria lor sanatate, preocupandu-se numai de boala si bolnavi? Aceasta nu ar fi decat o grava amputare a rolului si menirii medicinii, a succeselor si rezultatelor profesionale ale medicului.

Există o legătură strânsă între personalitatea medicului şi modul în care îşi practică meseria. Nu se poate face o separare totală între tehnician şi om. Existenţa legăturii dintre cele două, natura lor, importanţa lor sunt variabile în funcţie de momente şi situaţii, efectele lor fiind de asemenea variabile. Efectele acestei legături pot fi benefice, dacă favorizează empatia cu bolnavul şi-l ajută pe medic să găsească o relaţie justă cu pacientul sau nefaste, dacă împiedică realizarea unei judecăţi obiective sau punerea diagnosticului. Exersarea medicinei va fi, deci, pentru fiecare medic, mai mult sau mai puţin, exersarea propriei sale medicine. Ea va fi în funcţie de cunoaşterea sa tehnică, de personalitatea sa, dar şi de concepţia asupra rolului medicului, aşa cum există ea în societatea în care el îşi practică meseria.

Reprezentările pe care şi le face medicul asupra rolului său sunt puternic influenţate de reprezentările ambiante. Medicul se poate opune acestor reprezentări, poate adera la ele fără criticism sau cu mai multă distanţă şi rezervă, suportându-i, însă, întotdeauna influenţa