Heitor Villa - Lobos

I. Heitor Villa-Lobos

I.1. Date biografice

Heitor Villa-Lobos se naşte în anul 1887, la Rio de Janeiro. Tatăl compozitorului, Raul Villa-Lobos, de origine spaniolă, era o autoritate în materie de istorie, cultiva muzica, ceea ce i-a permis să predea violoncelul şi clarinetul fiului său. Mama lui, de origine portugheză, Noemia, i-a continuat educaţia muzicală după moartea lui Raul, în anul 1899. La Rio de Janeiro, Villa-Lobos a făcut cunoştinţă cu muzica de salon provenită din Europa, dar şi cu cea a muzicienilor populari. Familia lui dorea să-l îndrepte către alte activităţi, dar el va persevera şi va deveni chitarist în ansambluri de muzicineni numite „choros”.

Primele lui compoziţii datează de la vârsta de paisprezece ani. Cât despre autorii clasici, acest autodidact le descifra singur partiturile; Bach îl atrăsese încă de la cea mai fragedă vârstă. Devenit violoncelist în orchestra teatrului „Decreio”, interpreta un repertoriu din cele mai variate, constituit din opere, operete şi zarzuela.

În 1905 a început era călătoriilor în interiorul Braziliei. Condus de un instinct infailibil, a învăţat să înţeleagă sufletul muzical brazilian, pornind de la cântecele primitive indiene, de la ritmurile negrilor din Bahia şi ajungând la cântecele populare urbane şi rurale. Dacă a fost influenţat de Wagner şi Puccini în privinţa melodiei, de Vincent D’Indy, mai târziu de Debussy şi de Stravinski, problema influenţelor avea să-şi piardă treptat sensul la un creator care avea muzica în interiorul lui .

Lucrările lui Villa-Lobos au început să fie interpretate în 1915. Cu doi ani mai târziu, compunerea lucrărilor Amazonas şi Uirapuru, duce la conturarea unui gen pe care avea să-l exploateze în diferite etape ale vieţii sale creatoare, acela al poemului simfonic amazonian şi primitiv, caleidoscop sonor debordând de vitalitate ritmică şi de virtuozitate instrumentală.

O serie de cinci simfonii vede lumina zilei între 1916 şi 1920. Trei dintre acestea au fost marcate de evenimentele mondiale: Simfonia a III-a (Razboiul), Simfonia a IV-a (Victoria) şi Simfonia a V-a (Pacea). În anul 1923, compozitorul va ajunge la Paris, unde muzica lui cântată deseori în faţa unor săli agitate, a fost departe de a trece neobservată şi i-a adus prietenii durabile în lumea artistică. Florent Schmitt, prin criticile sale pertinente şi calde, ca şi Paul Le Flem şi Rene Dumesnil au contribuit la consolidarea renumelui său. Arthur Rubinstein, prieten din perioada braziliană i-a găsit un editor, Max Eschig. Cântecele tipic braziliene, Familia bebeluşului, Rude – poema, Amazonas, Nonetul, Choros, făceau parte dintr-un arsenal sălbatic destinat să cucerească auditoriul. Marile Choros, piesele lui cele mai inovatoare, dominau acest ansamblu .

De la întoarcerea în Brazilia în 1930, şi-a împărţit activitatea între compoziţie şi o creaţie pedagogică importantă. Stabilit la Rio de Janeiro pentru a conduce „Superintendenţa educaţiei muzicale şi artistice”, avea să se afirme ca un animator pe cât de neobosit pe atât de eficace, dirijând numeroase concerte şi organizând învăţământul muzical în şcoli. A pus bazele Conservatorului de cânt orfeonic şi a dirijat ansambluri corale impresionante, pe stadioane. În 1942, patru mii de şcolari vor cânta împreuna sub conducerea lui. Orientarea artei către universalitate s-a cristalizat odată cu seria celor nouă Bachianas Brazileiras, elaborate ca şi Choros, pentru cele mai neobişnuite formaţii, în timp ce culegerea Ghid practic de piese pentru pian, voce şi cor va contribui la răspândirea folclorului brazilian.